Andrea Bocelli despre dragoste, moarte, muzică
Andrea Bocelli (55 de ani) a povestit despre parcursul său, deloc uşor, despre suferinţa operaţiilor la ochi, în urma cărora a rămas complet orb la 12 ani. Tenorul a descris, în interviu, povestea unui copil cu o sensibilitate cu totul aparte, care s-a refugiat în artă.
De când era mic, se oprea din plâns atunci când auzea un cântec. Şi, în toate rândurile, cel care cântă ca nimeni altul melodiile „Vivo per lei“ / „Trăiesc pentru ea“, „La voce del silenzio“/„Vocea tăcerii“ şi „Con te partiró“ /„Voi pleca cu tine“ a povestit despre dificultatea găsirii propriului drum, despre copilăria în ţinutul Toscanei şi despre relaţia sa cu Dumnezeu. Andrea a practicat pentru puţină vreme avocatura, după care a cântat la pian prin baruri provinciale pentru a se întreţine, până când Luciano Pavarotti l-a descoperit. Bocelli a subliniat că lipsa de dragoste înseamnă moarte, că muzica este pentru el o experienţă mistică şi mai ales o formă de rugăciune, că arta şi iubirea sunt intrinsec legate una de cealaltă.
Andrea Bocelli: E mai mult o metodă de a-mi odihni vocea şi de a încerca să-i păstrez întregul potenţial pentru scenă. Cântăreţii sunt, de asemenea, atleţi... Când sunt aproape de un concert încerc să stau cât mai izolat, pentru că trebuie să-mi menţin o concentrare maximă. Păstrez o linişte strictă cu 24 de ore înainte de concert. Pun în practică toate precauţiile pe care marele meu maestru Franco Corelli mi le-a recomandat, sfaturi de care un cântăreţ trebuie să ţină seama înainte de spectacol. Sunt nişte sacrificii care nu sunt uşor de dus la îndeplinire, dar pe care le datorez publicului meu. E vorba de un gest de respect. Procedând aşa, încerc să fiu în cea mai bună formă vocală. Este modul meu de a-mi exprima gratitudinea faţă de cei care vin la concertele mele.
.jpg)
În ceea ce priveşte liniştea, o găsesc întotdeauna plină de muzică şi de informaţii care trebuie ascultate cu atenţie: am avut dintotdeauna o relaţie de lungă durată, necesară, cu liniştea, pentru că aceasta te conduce la reflecţie şi te face să meditezi asupra timpului şi a etapelor din viaţa ta. Din acest motiv, tăcerea e atât de apreciată de călugări şi de asceţi. E bine întotdeauna să păstrezi liniştea. Când vorbim cu cineva, jumătate din creierul nostru se concentrează să-i dea răspunsuri. Însă numai păstrând tăcerea putem să-i ascultăm cu atenţie pe ceilalţi. De fiecare dată când vorbesc pierd şansa de a rămâne tăcut...
Cum vă pregătiţi când cântaţi într-o ţară pe care nu aţi mai vizitat-o niciodată? Ce presupune această etapă premergătoare unui concert?
Pregătirea e la fel pentru fiecare concert. Fac acelaşi efort şi mă pregătesc la fel de fiecare dată când urc pe scenă, deşi nu neg că am emoţii când mă aflu în faţa unui public nou. A trebuit să învăţ să trăiesc cu asta. Există două tipuri de emoţie. Una care te ţine motivat şi-ţi dă o stare de fericire şi o emoţie negativă care îţi ia din putere. Cel mai important lucru este să faci loc primului sentiment şi să-l neutralizezi pe cel de-al doilea. În sfârşit, cred că e corect să trăieşti asemenea tipuri de emoţie când simţi un mare respect pentru muzică şi pentru cei care au decis să investească timp şi bani să te asculte.
Aţi împărtăşit vreodată prejudecăţile străinilor faţă de români şi faţă de România? Care dintre hiturile dumneavoastră credeţi că sunt cele mai aşteptate de publicul românesc?
Cuvântul în sine, „prejudecăţi“, demonstrează sărăcia intelectuală a unei asemenea atitudini: întotdeauna încerc să nu am prejudecăţi faţă de nimeni şi faţă de nimic. Niciodată nu am judecat pe nimeni după originea sa. De asemenea, cred că România este pentru multe motive – istorice, culturale, lingvistice – sora favorită a Italiei. Aveţi o ţară minunată, care, asemenea Italiei, are nişte probleme, însă se bucură de un enorm potenţial uman. Cred că avem în comun o extraordinară sensibilitate şi aceasta este reflectată în preferinţele noastre muzicale: România dă naştere la interpreţi de operă extraordinari şi cred că în concertul meu partea dedicată capodoperelor din opera lui Puccini şi Verdi va fi în mod deosebit de apreciată.
Aţi mai cântat împreună cu Angela Gheorghiu la Colosseum. Ce înseamnă pentru dumneavoastră prietenia cu soprana româncă? Ce program pregătiţi împreună pentru concertul de sâmbătă seară, de la Romexpo?
E o artistă extraordinară, una dintre cele mai faimoase interprete ale acestor ani şi nu numai atât. E prietenă mea, o doamnă minunată, foarte meticuloasă profesional: mi-amintesc că, în timpul debutului meu de la Metropolitan Opera din New York, ea a venit să mă aplaude şi să mă încurajeze. Să cânt alături de Angela este pentru mine o mare onoare. Pe scenă vom cânta separat şi împreună câteva dintre cele mai faimoase arii şi duete. De exemplu, „Brindisi“ din „La traviata“, de Giuseppe Verdi.
Cred că această modalitate literară mi-a permis o mai mare claritate în planul naraţiunii. Am folosit, în carte, numele de Amos ca un omagiu de dragoste şi de mulţumire pentru o persoană căreia îi datorez foarte multe din ceea ce ştiu: numele său a fost Amos Martellacci – un om extraordinar, care stăpânea şase limbi. A devenit directorul unei bănci, deşi avea numai şcoala generală. Avea o capacitate extraordinară de a învăţa şi de a înţelege, alături de dorinţa de a se dărui şi a-i ajuta pe cei din jurul său. După ce ne-am întâlnit, a venit în casa mea dimineaţa şi după-amiază, timp de mulţi ani, m-a ajutat cu studiile la universitate, până când mi-am început cariera artistică. În onoarea şi de dragul lui, am dat numele Amos şi fiului meu cel mai mare.
În cartea „Muzica tăcerii“, personajul Amos mărturiseşte că „pentru mine, muzica este o nevoie, la fel ca nevoia de iubire; şi, mai presus de orice, este şi destinul meu, ineluctabil ca trecerea timpului“. Cum s-au întrepătruns iubirea şi muzica în destinul dumneavoastră? Ce a trebuit să sacrificaţi pentru a atinge performanţa?
Muzica şi iubirea sunt strict legate, dragostea e motorul întregii lumi, este focul ei, fără dragoste viaţa nu are sens. Lipsa de dragoste înseamnă moarte. Sufletele au nevoie de dragoste, aşa cum corpul are nevoie de aer. Arta este vocea sufletului... Şi dintre toate artele eu prefer muzica, pentru că este misterioasă, pentru că scoate la suprafaţă emoţii puternice, pentru că atinge cele mai sensibile şi intime sfere ale psihicului şi ale eului nostru, fără să fie alterată vreodată de prejudecăţi şi de predispoziţii. Cred că muzica poate deveni o experienţă mistică. De asemenea, Opera – pe care îmi place s-o definesc Paradisul Muzicii – poate, în opinia mea, să fie pentru oricine un moment de bucurie, de pură exaltare, de emoţie şi de consolare.
În acest sens, spun adesea că muzica este medicamentul meu, modul meu favorit de a da lumină vieţii. Muzica bună poate de asemenea să aducă un mesaj puternic de pace şi de frăţie şi, nu întâmplător, arta sunetelor poate să fie o extraordinară formă de rugăciune.
Muzica e o formă de expresie scrisă în destinul meu, port muzica în genele mele. Părinţii mei obişnuiau să-mi spună că, de mic, când încă mă ţineau îm braţe, când auzeam o piesă muzicală, mă opream din plâns – vă spun asta ca să explic mai bine legătura mea cu muzica.
În primii ani de viaţă, am trecut prin operaţii dureroase şi am petrecut lungi perioade în spital: singurul medicament care îmi putea uşura durerile – mi-au spus părinţii mei – era numai muzica. A fost un privilegiu să-mi dăruiesc viaţa pasiunii mele cele mai mari, care mi-a permis să vorbesc pretutindeni un limbaj universal, să mă exprim printr-un canal emoţional de comunicare – muzica, de fapt, poate învinge orice barieră culturală.
Viaţa mea e o poveste a a unui băieţel de la ţară, care, prin arderea şi depăşirea greutăţilor, şi-a văzut visul devenit realitate. Îmi dăruiesc vocea lumii, tuturor celor care caută în muzică şi în cuvânt o emoţie vie, o bucurie a momentului şi desprinderea de dificultăţile şi de impasurile de zi cu zi ale vieţii. Astăzi, pot spune fără să mă tem că pot fi contrazis, că mi-am îndeplinit misiunea.
Se spune în literatură şi în muzică că totul a fost deja scris şi, respectiv, compus. Cum poţi să mai fii original în aceste condiţii? În alchimia compoziţiei muzicale care e etapa cea mai complexă?
Cred că şi cu 200 de ani în urmă poeţii latini şi scriitori exprimau acelaşi concept. Şi în ceea ce mă priveşte, dacă vorbim de Artă, cu A mare, în ceea ce priveşte spaţiul meu de creaţie, singura mea opţiune este să dau voce unei muzici mari, interpretând cât de fidel şi de intens pot ceea ce minţile marilor compozitori au creat.
„La 18 ani, am început să cânt prin baruri ca să-mi câştig existenţa“
Cum credeţi că noua tehnologie multimedia influenţează muzica contemporană? Va rezista muzica clasică asaltului acerb al noii tehnologii?
Recunosc că muzica electronică nu este una dintre favoritele mele, deşi sunt perfect conştient că tehnologia muzicală a făcut un progres extraordinar în ultimele decenii şi că, s-ar putea, dacă este bine folosită, să ajute la creativitatea şi la producţia artistică.
Timpul pe care-l trăim acum poate fi definit ca o tranziţie. După ce a deconstruit atât de multe reguli şi a abandonat atât de multe genuri, omul luptă încă să găsească noi forme credibile de expresie.
În mod sigur, muzica clasică, muzica bună – pentru că muzica pop are capodoperele sale – vor supravieţui, aşa cum istoric ni s-a demonstrat până acum.
Credeţi că romantismul va deveni demodat? Cât de importante rămân cuvintele-metaforă şi cum poate lirismul cuvintelor să nu afecteze tăcerea pe care o induce inefabilul muzicii?
Nu cred că romantismul se va demoda vreodată.
Cel mai mare privilegiu al omului este să dea o interpretare poetică aventurii sale pe pământ: să se bucure de un moment prin care poate să definească dragostea, să atingă cele mai înalte, aparent ascunse, dimensiuni ale existenţei şi ale laturii religioase. Toate astea sunt prea largi să fie conţinute în mecanismul raţional al minţilor noastre înguste, însă pot fi cumva simţite şi întrevăzute prin fraza muzicii sau printr-un poem.
Pentru a ajunge la oameni a trebuit să faceţi compromisuri. A fost vreun moment în care aţi simţit că v-aţi deziluzionat publicul?
Cu publicul meu, am avut întotdeauna fericirea de a avea o relaţie sinceră, deschisă şi directă: niciodată nu am încercat să-i impun convingerile şi gusturile mele artistice. Am avut de la început o relaţie de mare onestitate şi francheţe...Am fost răsplătit de public, oriunde în lume, cu o mare afecţiune şi generozitate. Această bunăvoinţă şi dragoste care mi-au fost dăruite din partea publicului îmi dau puterea să continuu să cânt, petrecând multă vreme prin nori, călătorind departe de casă.
După deschiderea spre muzica pop, cum v-aţi convins criticii că nu aţi trădat opera?
Nu trebuie să uităm că istoria ne dă exemple de tenori lirici (de la Enrico Caruso la Tito Schipa şi Beniamino Gigli) care într-un anumit punct de apogeu al carierei lor au cântat şi alte genuri, inclusiv romanţe populare. Întotdeauna încerc să păstrez cele două genuri separate, deşi – pe stadioanele mari – propun alături de pop clasic şi pagini din repertoriul pe care îl prefer, adică din operă. Genurile pe care le cânt au un numitor comun: caut frumosul în artă. Sper să aduc o felie de aer proaspăt în lumea şi muzica lirică pe cale să-şi uite vocaţia populară.
Pentru un român care nu a vizitat niciodată Toscana, cum i-aţi descrie regiunea în care v-aţi născut?
Cred că am o opinie subiectivă din moment ce m-am născut în Toscana, în mijlocul naturii, printre sunetele, mirosurile şi liniştea de la ţară. Sunt un produs al acestui loc, sunt suma experienţelor mele, a trecutului meu... Din fericire, opinia mea despre Toscana este împărtăşită de către toţi cei care vizitează regiunea, atât astăzi, cât şi în trecut. Este un loc care, pe de-o parte, deţine o densitate ameţitoare de minunăţii arhitecturale, de picturi, de sculpturi şi de peisaje şi, pe de altă parte, oferă un adăpost pentru spirit, binecuvântat cu vegetaţie luxuriantă, un loc ideal pentru a-ţi găsi liniştea şi pentru a te reculege.
Toscana este o regiune a sufletului: s-a spus că este imposibil de redus la nişte date geografice. Este imposibil să o „vizitezi“. Toscana este mai degrabă simţită, regăsită, recunoscută, trăită şi, inevitabil, iubită. Splendoarea care o hrăneşte, în esenţa ei, nu este suficientă pentru a o descrie. Imaginea peisajelor sale adorabile este doar un detaliu comparativ cu paleta de emoţii care i-au animat pe cei care i-au respirat aerul. Nu există o Toscana obiectivă, ci câte una pentru fiecare privire aruncată asupra sa. Vocaţia sa intrinsecă pentru frumuseţe (în artă, în natură, în gastronomie, în felul de a fi) se combină cu sensibilitatea şi cu personalitatea fiecăruia dintre noi,
Aveţi o relaţie deosebită cu părinţii dumneavoastră. Care e cea mai frumoasă amintire pe care i-o purtaţi mamei? Care este cel mai important sfat pe care tatăl dumneavoastră vi l-a dat?
Deşi au avut caractere diferite, întotdeauna părinţii mei au contribuit cu dragoste, cu generozitate şi cu sacrificiul de sine la dorinţa de a le dărui copiilor lor o copilărie fericită. Şi-au dorit să ne transmită valori esenţiale şi mai ales să ne dăruiască armonie – ultima fiind un element esenţial pentru o viaţă bună. Armonia noastră a fost construită în fiecare zi, ne-au învăţat să alegem întotdeauna să fim buni şi să facem bine. Simt faţă de părinţii mei o adâncă gratitudine pentru că m-au crescut pe mine şi pe fratele meu într-o familie unită, dându-ne o educaţie care s-a dovedit nepreţuită. Au fost curajoşi să ne înveţe să devenim curajoşi... Ne-au arătat acest curaj chiar de la început, când au hotărât să mă trimită la o şcoală departe de casă ca să învăţ să citesc, să scriu şi să număr, să fiu capabil să mă descurc în cel mai bun mod în viaţă. A fost o despărţire foarte dureroasă pentru mine, dar acum, fiind la rândul meu părinte, înţeleg că probabil a fost foarte dificil pentru ei.
Aţi studiat dreptul, după dorinţa familiei, şi aţi practicat profesia de avocat. Cât de repede aţi înţeles că acesta nu e drumul dumneavoastră?
Aşa cum spun adesea, consider că alegerea carierei mele a fost o întâmplare. Am fost educat să fac alte lucruri, am studiat dreptul. Am devenit faimos târziu, când aveam deja peste 35 de ani. Dacă destinul mi-ar fi pregătit o altfel de carieră, să lucrez ca avocat în tribunal, aş fi acceptat asta mulţumit. Sigur nu aş fi părăsit niciodată muzica, mi-aş fi păstrat pasiunea pentru mine şi niciodată nu aş fi renunţat să cânt. Dar realitatea mi-a depăşit cele mai mari aşteptări şi speranţe, muzica mi-a dăruit o viaţă plină de satisfacţie.
Să cânt la pian prin baruri s-a dovedit o preţioasă experienţă. Când aveam 18 ani, am început să cânt prin baruri ca să-mi câştig o autonomie economică, să-mi pot plăti lecţiile de cântat. Astfel, a trebuit să mă familiarizez cu un repertoriu internaţional şi în acest mod o nouă lume mi s-a deschis: mi-am revizuit prima atitudine şi am descoperit că muzica pop are propriile sale capodopere.
Am avut un privilegiu extraordinar să-l întâlnesc pe Luciano Pavarotti şi să cânt în duet cu el. A fost un mare tenor, un prieten şi un om generos, un om de o vitalitate excepţională, un partener de conversaţie extraordinar. Pavarotti a fost şi un profesor, dar de asemenea un partener de scenă capabil de curaj, cu un umor de calitate. Ne-am întâlnit destul de des în ultimii săi ani. Mi-amintesc că l-am vizitat la New York când deja era foarte bolnav şi am purtat discuţii foarte lungi, pasionante, despre subiectele noastre favorite: stilul vocal şi interpretarea.
De fapt, toată suferinţa socială şi toate conflictele survin din această mentalitate greşită.Ca să scăpăm de asta trebuie să fim vigilenţi, să ne monitorizăm propria noastră mândrie, întotdeauna să fim atenţi să ne armonizăm relaţiile cu ceilalţi. Trebuie să luptăm continuu cu acest virus pe care îl avem în comun.
Sunt perfect conştient că vocea mea este un dar pe care nu-l merit şi care mă poate abandona în orice moment. Am mulţi colegi talentaţi atât în domeniul operei, cât şi în domeniul muzicii pop.
Succesul este însă o sumă a o serie de variabile a unui dat de neînţeles. Faima nu este o valoare – întotdeauna încerc să explic asta copiilor mei – sunt sute de modalităţi de a deveni un om de valoare fără a fi faimos.
Mărturiseaţi că „viaţa şi moartea nu sunt rodul întâmplării, al unui concept abstract în spatele căruia omul se ascunde“. Aţi fost agnostic până când aţi înţeles că trebuie să alegeţi între Dumnezeu şi destin. Cât de mult mai credeţi acum în predestinare?
Când am crescut, unele întrebări existenţiale au devenit imperative. Am înţeles că la baza oricărei alegeri suntem în faţa unei răscruci care conduce spre direcţii opuse (una merge către bine, alta merge către rău). Apar întrebări inerente, cine ne-a adus în această lume? Suntem ori fii ai sorţii sau fii ai lui Dumnezeu, „tertium non datur“ (n.r. – a treia posibilitate nu există)?
Să-ţi conduci viaţa în numele credinţei, în numele unui destin predeterminat poate să nu convină deloc şi să nu fie logic. Acesta e un mod elementar de a gândi care îţi permite să o iei pe calea cea dreaptă şi să faci prima alegere fundamentală: să crezi sau să nu crezi. Eu am ales, în final, calea care mi s-a părut cea mai logică, una pe care inteligenţa mea a identificat-o ca fiind fără alternativă.
Fiii mei, Amos şi Matteo, au primit naşterea Virginei ca pe un dar din cer. O adoră, însă apariţia ei în vieţile lor tinere a produs o revoluţie uşoară, cu multe surprize. Gelozia e un cuvânt care lipseşte din vocabularul relaţiei lor: faţă de ea au atenţia unui frate mai mare, câteodată a unui tată şi, în ciuda diferenţei de vârstă, a unui partener de joacă.
Copiii mei sunt prioritatea mea, ei sunt înaintea oricărui alt angajament. Ei sunt primul meu scop în viaţă. De aceea vreau şi încerc să stau cu ei indiferent de profesia mea. Cu puţină organizare, e posibil să găseşti timp să îl dedici celor dragi: nu contează cantitatea, ci calitatea timpului pe care îl petrecem cu aceştia.
- Numele: Andrea Bocelli.
- Data şi locul naşterii: 22 septembrie 1958, Pisa, Italia.
- Starea civilă: căsătorit, trei copii.
- Studiile şi cariera: A absolvit studiile Universităţii de Drept din Pisa
- În 1994, a fost câştigătorul Secţiunii „Propuneri noi“ la Festivalul Sanremo.
- A ajuns în vârful clasamentelor discografice internaţionale şi a vândut peste 70 de milioane de discuri.
- A apărut în spectacole alături de cei mai proeminenţi artişti ai muzicii contemporane, pe principalele scene din lume, Luciano Pavarotti, Celine Dion, Sarah Brightman, Mary J. Blige, David Foster ş.a.
- Cariera discografică fără precedent a făcut să-i fie dedicată o stea pe celebra „Walk of Fame“ din Hollywood, pe 2 martie 2010, precum şi multe alte distincţii recunoscute internaţional.
- Locuieşte în: Forte dei Marmi, Toscana, Italia
Interviu publicat în "Weekend Adevărul" şi pe platforma adevarul.ro
Care este reacția ta?
