Antonio Lobo Antunes: Problema e nu atât să scrii, ci să fii corect, să transmiţi ce-ai simţit prin cuvinte

Fost medic psihiatru, care a părăsit medicina de dragul literaturii, fost luptător în Angola, între 1970 şi 1973, în timpul războiului colonial, autorul portughez e profund preocupat în cărţile sale de problema morţii. 

Candidatul la Premiul Nobel pentru literatură a fost unul dintre puţinii interlocutori întâlniţi, care mi-a răspuns la multe întrebări cu alte întrebări. Şi-a cântărit vorbele de fiecare dată şi, pe tot parcursul interviului, mi-a desenat pe o foaie, cu un stilou Mont Blanc, figurine cu fetiţe, umbrele, floricile, inimioare,  reprezentându-şi într-un stil „naiv” şi haios toate gândurile.
Mi-a spus că şi atunci când scrie îşi desenează cuvintele, că nu foloseşte niciodată computerul, pentru că aşa e mai apropiat de vorbele sale.

Antunes afirmă că nu scrie ca nimeni, că a căutat să-şi găsească propria voce pentru că fiecare suntem unici, aşa cum pentru un bărbat ”fiecare femeie e prima femeie” în unicitatea ei.  
 

Ce îmi desenaţi acolo?

Îţi desenez cu drag.... (zâmbeşte). Nişte flori, nişte umbrele, o fetiţă, două fetiţe, trei fetiţe care zâmbesc...Plouă cu inimioare. Ştii de ce? Îmi place să fiu aici, sunt pentru a treia oară în România. Am primit şi premiul Ovidius în 2003. Voi merge la Constanţa pentru a doua oară. Aş vrea să văd o dată şi nordul ţării, toată lumea mă sfătuieşte să mă duc acolo.

Vă desenaţi şi cuvintele?

Nu am vrut să fiu un scriitor, am vrut doar să scriu. Eram foarte mic, singur, într-o casă mare. A scrie cuvinte pe hârtie era o joacă, îmi plăcea să le desenez. A fost un sentiment minunat. La 14 ani, nu înţelegeam diferenţa dintr-o carte bună şi o carte proastă. Am început totuşi să fiu îngrijorat. La 18 ani, am înţeles diferenţa dintr-o carte bună şi o capodoperă. Am vrut să scriu lucruri care nu au mai fost spuse înainte. Nu scrii ce vrei. Scrii ce simţi. Până la urmă îţi petreci toată viaţa pentru asta.

Nu folosesc computerul nici acum când scriu. Desenez cuvintele şi-mi place să le simt, pot să fac corecturi. Scriu în fiecare zi. Încep pe la ora nouă, fac un duş, iar mă întorc la scris. Primele săptămâmi după ce termini o carte sunt minunate. După aceea urmează teama că nu voi fi capabil să scriu o altă carte.

Cât de portughez vă simţiţi atunci când scrieţi?

Nu ştiu...Tu simţi că aparţii unei ţări? Ţara mea este acolo unde simt căldură. Îmi place să fiu aici, în România. Îmi place să fiu latin. 

Suntem la fel oriunde ne-am afla. Probleme fundamentale ale vieţii rămân la fel oriunde. Altfel nu am fi emoţionaţi de muzica lui Bach indiferent de naţionalitatea noastră, indiferent de unde ne naştem, indiferent de unde trăim. Am trăit prea mult în dictatură ca să-mi placă să fiu constrâns să trăiesc numai între anumite graniţe.

Ce scriitori români aţi citit?

Am citit multe dintre cărţile scriitorilor români, care au locuit în străinătate: Ionesco, Eliade, Celan. Nu am ieşit din ţară în perioada dictaturii din Portugalia. Era foarte dificil să fii scriitor pe timp de dictatură. 

Am citit din Eminescu în diferite antologii. Am încercat să-l citesc chiar şi  în româneşte, portugheza şi româna sunt foarte asemănătoare în transcrierea fonetică. Dacă citesc încet, pot să citesc ziarele româneşti.

Avem aceleaşi rădăcini ale cuvintelor. Asta mi-a plăcut de la început când am venit aici. Am văzut oameni foarte asemănători cu mine. Noi, latinii, avem o identitate. Mă simt ca acasă în locurile unde există latinitate. Bărbaţii sunt eleganţi, femeile foarte frumoase. Suntem foarte asemănători, privim viaţa în acelaşi mod. Suntem mai calzi şi mai frumoşi ca oameni. Nu am fi avut o asemenea poezie de frumoasă, dacă nu exista sensibilitatea asta specifică. E ciudat acum că vorbim în engleză, nu e o limbă, ci un fel intrument „ortopedic”. 

Aţi fost la Neptun, în 2003, când vi s-a decernat premiul Ovidius, iar, vineri, veţi primi la Constanţa titlul de Doctor Honoris Causa. Iubiţi Marea Neagră?

Da, iubesc marea. Am locuit în Berlin, la Paris, la New York,  am locuit în oraşe foarte îndepărtate de mare şi am tânjit după mare. Nu sunt însă un fan al Mării Negre...Nu-mi plac mirosul şi valurile Mării Negre. Iubesc cel mai mult Atlanticul. La Lisabona, marea e peste tot, mergi 15 minute până la plajă.

Cum priviţi premiile? Dar ideea unui Nobel?

E interesant să câştigi. E drăguţ să iei nişte bani şi bineînţeles te ajută. Nu poţi fi ipocrit. Dar atât... Premiile nu au nimic de-a face cu literatura.

De ce aţi ales acest titlu, „Ordinea naturală a lucrurilor”?

Îmi amintesc că am ales acest titlu titlul pentru că eram frământat de anumite întrebări. De ce oamenii trebuie să moară? Moartea vine într-o ordine naturală? 

Ce răspuns aţi găsit?

Nu ştiu nici acum, dacă moartea e naturală. Moartea e ca o absenţă, e contrariul vieţii.  Dacă viaţa există înseamnă că şi moartea există. De aceea, încerci să-ţi pui toată viaţa în paginile unei cărţi. Eu, cel puţin aşa fac, îmi pun toată viaţă între copertele unei cărţi. Scriu cărţi, e tot ce fac în viaţă. 

„Trebuie să-ţi găseşti propria voce” 

Ce scriitori model aţi avut? Aţi fost comparat cu Faulkner sau cu Celine, pentru franza densă şi descrierile minuţioase.

Trebuie să-ţi găseşti propria voce. Poate dura ani. Poate dura toată viaţa până o găseşti. Întotdeauna eşti un începător. Şi ştii de ce? Pentru că nu ştim nimic despre moarte...Eu nu ştiu nimic despre moarte. Fiecare carte e ca prima carte. Trebuie să scrii împotriva scriitorilor care-ţi plac. Trebuie să scrii ceva ce n-a mai scris nimeni altcineva. Fiecare suntem unici, dacă eşti egal şi credincios ţie însuţi poţi să „te scrii” şi să scrii astfel lucruri unice. Dacă te asculţi bine, n-ai cum să scrii decât lucruri unice.  E ca şi cu femeile. Pentru un bărbat, fiecare femeie e prima femeie, pentru că ea e unică în felul ei.

În „Cuvânt către crocodili” aveţi numai personaje feminine. De ce?

Noi, bărbaţii, nu ştim nimic despre femei. A fost o provocare. Am redescoperit femeile o dată cu cartea. 

În „Întoarcerea caravelelor” aduceţi în scenă eroi din diferite timpuri.

Receptarea cărţii a fost cumplită. Politicienii s-au supărat că am spus lucruri îngrozitoare despre eroi. Mi-a plăcut să desenez mustaţe eroilor. 

„Am uitat că am fost medic psihiatru”

Cum de v-aţi putut desprinde de medicină?

Nu am practicat foarte mult, am mers la Universitate la 16 ani. Când am câştigat primul premiu literar, am renunţat la medicină. Mi-a fost frică, pentru că în calitate de medic câştigam bani, dar ca scriitor nu ştiam ce bani voi câştiga şi dacă îmi voi putea permite să scriu alt roman. A scrie e foarte dificil. Problema e nu atât să scrii, ci să fii corect, să transmiţi ce-ai simţit prin cuvinte. Uneori scrii, citeşti apoi pe hârtie şi ai un anumit sentiment ciudat, pentru că ce-ai scris de multe ori nu reprezintă ce-ai gândit. E o diferenţă. Şi nu eşti mulţumit şi o iei de de la capăt. Important este ca toate cuvintele de pe hârtie să te reprezinte şi să te regăseşti în proza ta.

Cum v-au marcat cele cinci decenii de dictatură din Portugalia?

Dictatura s-a instalat în  1926 şi a ţinut  până în 1974. Credeai că e eternă. Puteai merge la Paris să faci Revoluţie din cafenelele parisiene. Am spus căpitanului că nu vreau să merg la război. Am înţeles însă că Revoluţia trebuie făcută din interior. Dictatura a fost foarte cruntă, ca şi aici, în România. La toată lumea îi era frică de Securitate, de supraveghere. Putea să te trădeze, să te denunţe chiar cineva din familie. Deveneai suspicios faţă de toată lumea, era cumplit. Frica şi teama ajunseseră la apogeu.

Am avut un apropiat care a fost trădat de cel mai bun  prieten, chiar de cineva din familie. El era un om foarte puternic şi dur. Dar atunci l-am văzut pentru prima dată plângând. 

Experienţa din Angola v-a marcat profund, se simte asta în literatura dvs.

Angola e atât de frumoasă, de senzuală şi de magică. Am fost trimis în război, în numele patrotismului, şi al ţării, şi al onoarei, şi al gloriei...E foarte dificil să vorbeşti despre război, e îngrozitor. Eram 600 de băieţi, iar 150 dintre noi au murit. Războiul a fost făcut de băieţi foarte tineri. Am înţeles în război ce înseamnă violenţa, ce înseamnă cruzimea. Înţelegi, în război, că nu eşti centrul lumii. E greu să-ţi pierzi prietenii. Începi să-ţi pui întrebări. De ce lupt? În numele cui? De ce trebuie să ucizi sau să fii ucis? Vrând-nevrând vezi altfel lucrurile. Înţelegi că războiul e o cumplită greşeală. Şi că un băiat de 18 ani nu merită să moară. Nici un fel de raţiuni politice sau greografice nu justifică moartea. A fost un război stupid şi necorect. 

Melancolia fado-ului

Antunes, între realism magic şi ironie tragică

Stilul lui Antonio Lobo Antunes aminteşte de realismul magic al scriitorilor sudamericani, dar amprenta lui e acea ironie tragică născută din amestecul de glorie şi decadere al istoriei Portugaliei şi din melancolia fado–ului.

„Ficţiunile lui ironice, extraordinar de dense, dezbat probleme morale şi politice într-un stil ce aminteşte de Conrad şi Faulkner", spunea George Steiner.

Cărţile lui Antunes sunt poeme în proză, care nu au nimic de-a face cu romanele convenţionale. Un scriitor surprinzător la fiecare frază, care jonglează cu imagini fulgurante într-o atmosferă de violenţă, sarcasm şi melancolie plină de caldură omenească. În România, i s-au publicat până acum la Humanitas titlurile: „Buna seara lucrurilor de pe-aici”, „Întoarcerea caravelelor”, „Cuvânt către crocodili şi  „Manualul Inchizitorilor”. 

În „Ordinea naturală a lucrurilor”o tânără diabetică din Lisabona e ţinută în viaţă de poveştile pe care i le şopteşte noaptea la ureche un iubit desuet pe care-l dispreţuieşte. 
Viaţa tatălui ei, cândva miner în Africa de Sud, se reduce la zborurile subterane care-i populează fantasmele. Poveştile acestor personaje alcătuiesc portretul tragicomic al unei societăţi aflate în disoluţie, o Portugalie surprinsă în întreaga ei splendoare tristă.


Articol publicat inițial în Evenimentul Zilei