Cântare omului

Nu ar fi exagerat să spunem că „Gravity“, noul film al regizorului de origine mexicană Alfonso Cuarón, reprezintă, în anul de graţie 2013, ceea ce a însemnat acum exact 45 de ani, în 1968, „Odiseea spaţială 2001“, capodopera SF a lui Stanley Kubrick.

Aceeaşi odă adusă capacităţilor (aparent) nelimitate ale fiinţei umane – mai puţin, în „Gravity“, greoaia încărcătură filozofică şi metafizică a filmului lui Kubrick (provenind din scenariul lui Arthur C. Clarke). Aceasta nu mai e actuală într-o epocă a pragmatismului, cum e cea prezentă, iar faptul că nu e demodată complet se datorează exclusiv geniului vizual al lui Kubrick. Poetizarea nu îi lipseşte, însă, după cum vom vedea, nici lui Cuarón (autor, în 2006, al unui alt SF memorabil, „Children of Men“ /„Copiii tatălui“).

În spaţiu

Inutil să mai spunem că veţi vedea, în „Gravity“, spaţiul cosmic aşa cum nu l-aţi mai putut vedea niciodată pe marele ecran. Aceasta cu toate că, printre peliculele plasate în spaţiul cosmic, filmele mari nu au lipsit: de la „Odiseea spaţială 2001“, pomenită mai devreme, trecând prin „Marooned“ / „Naufragiaţi în spaţiu“ (1969, regia John Sturges) şi „Silent Running“ / „Singur în spaţiu“ (1972, regia Douglas Trumbull), până la „Apollo 13“ (1995) al lui Ron Howard.

Tehnologia a evoluat însă, inclusiv în aspectele sale creative, iar filmul de faţă se cere văzut pe un ecran IMAX, pentru a savura pe deplin excepţionala realizare tehnică. „«Gravity» este motivul pentru care s-a inventat 3D-ul“, scria o revistă de peste Ocean, pe bună dreptate.

Avem o singură lume Printre altele, „Gravity“-ul lui Alfonso Cuarón reaminteşte un adevăr deseori uitat: suntem toţi membri ai unei unice specii şi avem o singură „casă“, planeta Pământ. Eternele conflicte intertribale (care au riscat, de la un moment dat, şi riscă în continuare, să ne anihileze ca specie) ne-au îndepărtat prea des de misiunea noastră demiurgică, de esenţa noastră prometeică.

„Sfârşitul copilăriei“, denumea Arthur C. Clarke (pentru că tot l-am pomenit) momentul de conştientizare a naturii noastre cosmice şi a adevăratei noastre meniri ca specie. Sunt lucruri pe care filmul ţi le face aproape evidente, dincolo de imaginile care-ţi taie respiraţia.

Totodată, pelicula afirmă cu claritate un lucru pe care filme ca „Star Trek“ n-au reuşit niciodată să-l sublinieze convingător: în spaţiu rămânem fiinţe umane, cu natura noastră emoţională, sentimentală, afectivă.

De-aici rapelul la tragedia din trecutul eroinei, de-aici încercarea de rugăciune pe care o face într-unul dintre momentele-limită.

Originea vieţii

Practic, „Gravity“ nu are decât două personaje, cei doi astronauţi – interpretaţi de Sandra Bullock şi George Cloo­ney – care se pierd în spaţiu, în urma unui accident, şi trebuie să-şi găsească, prin forţe proprii, drumul spre casă (citeşte Pământ). Cu toate că şi partitura lui Clooney este savuroasă, „Gravity“ este în primul rând filmul Sandrei Bullock, care rămâne pe ecran pe toată durata filmului.

A trecut mult de la rolul din „Speed“ (1994), care a lansat-o pe Bullock, la rândul său o cursă dezlănţuită pentru supravieţuire, şi iată că actriţa are din nou un rol de referinţă.

Imaginile cu Bullock semigoală în capsula spaţială le reamintesc pe cele cu Sigourney Weaver dezbrăcată, din finalul filmului „Alien“ (1979). „În spaţiu nimeni nu te aude (ţipând)“, era sloganul acelui film, valabil şi aici.

„Gravity“ se termină, nu întâmplător, în apa oceanului, acolo unde eşuează capsula spaţială şi acolo unde a început viaţa pe Pământ. Efortul eroinei de a se ridica în poziţie verticală îl recreează, simbolic, pe cel, milenar, al maimuţei antropoide, într-o scenă pandant la celebrul debut al „Odiseii spaţiale“.

• Gravity 3D: Misiune în spaţiu / Gravity  (SUA-Marea Britanie, 2013)
• Regia: Alfonso Cuarón
• Cu: Sandra Bullock, George Clooney