Dan C. Mihăilescu îl consideră pe Brâncuşi cel mai mare român

Într-o dezbatere TVR, aţi afirmat că Brâncoveanu este primul mare român. Cum argumentaţi această alegere?

În fapt, răspunsul meu s-a derulat în doi timpi. Am spus că, sufleteşte, aş opta pentru Brâncoveanu, pentru că nici în istoria noastră, nici în cea universală nu prea se întâmpla să moară cineva - ba încă şi cu copiii laolaltă - pentru un crez.

Autosacrificiul din credinţă, moartea (fie şi simbolică) pentru o idee este, din păcate, ceva străin la noi. Apoi Brâncoveanu a marcat o epocă, a lăsat un stil în abilitatea politică şi în arhitectură, ca şi în mecenat, în urbanistică, în mentalităţi... Mă rog, cert e că, în final, am optat pentru un alt Constantin, şi anume Brâncuşi.

De ce? Pentru că Brâncoveanu vorbea exclusiv românilor, în timp ce Brâncuşi se adresează lumii întregi. El mi s-a părut nu doar mai atractiv, dar şi mai sugestiv simbolic pentru ,,brandul de ţară" şi asta fiindcă, pentru mine, esenţa românităţii este ,,concordia discors". Osmoza contrariilor, alchimiile paradoxale.

La noi totul e invers. Astfel încât, ce personalitate este mai emblematică decât un oltean mândru şi hâtru, pornit din tot ce poate fi mai autohton, mai conservator, mai etnotradiţional, dar ajuns exponent euro-american al avangardei?

Un ţăran cioplitor de văzduhuri, care-şi plimba prin lume Rugăciunea, Somnul şi Cuminţenia pământulului, tulburându-i pe alde Modigliani şi Henry Moore şi isterizând vămile americane... păi, nu-i asta o fabuloasă partitură compensatorie pentru netrebnicia noastră de astăzi?

Care sunt primele nume pe care le-aţi enumera în domeniul culturii noastre? Cum ar putea fi făcută corect o asemenea ierarhizare?

 Dacă ne limităm la cultură şi o facem privind lucrurile nu dinspre afară înăuntru, ci strict pentru imaginea externă, nu pot să încep decât cu Cantemir ca să ajung la Heliade Rădulescu, Hasdeu, Eminescu şi Caragiale, venind spre zilele noastre cu Iorga, Mircea Eliade, Cioran, Ionescu, Brâncuşi, George Enescu.

Este vorba pur şi simplu de forţa captatorie, paralel cu forţa iradiantă: cine focalizează mai mult şi cine fecundează direct proporţional cu substanţa incorporată. Energia de absorbţie simbolică, universalitatea limbajului şi a valorii, plus cantitatea de posteritate, ca să-i zic aşa, rămân determinante.

Această campanie nu este doar naţionalistă, aducătoare de audienţă?

 Zău dacă ştiu de ce a stârnit atâta nemulţumire! Chiar că m-au şocat respingerile atât de hotărâte din partea unor oameni la părerea cărora ţin foarte mult, precum Octavian Paler, C.T. Popescu şi Mircea Cărtărescu.

N-am văzut nimic naţionalist sau propagandistic în acest proiect britanic. Haideţi să ne detensionăm, să de-dramatizăm lucrurile! Nu e cazul să facem un capăt de ţară şi de lume dintr-un astfel de joc serios de societate, plăcut şi instructiv totodată.

Aveam nevoie de această campanie mai mult decât de talk-show-urile fotbalistice şi de competiţiile manelistice. De ce să nu ne acceptăm faliile, extremele, antinomiile?

Credeţi că se pot ierarhiza la un loc cei mai Mari Români, printre care voievozi, artişti, sportivi, deşi reprezintă domenii atât de diferite?

Ei, aici e buba. Sigur, noi am cumpărat un format de-a gata. Dar mi se părea mult mai corectă delimitarea personajelor istorice de cele culturale, artistice, ştiinţifice etc. Dacă ne-am fi luptat numai în pagini de istorie, era perfect: cine a făcut cel mai mult, mai decisiv, mai definitiv pentru ţară? Ne luptăm între Ştefan, Cuza, Mihai Viteazul şi Carol I, poate şi între Ionel Brătianu şi Antonescu.

Aşa cred că s-a şi gândit în Vest când s-a ajuns la Charles de Gaulle, Churchill, Adenauer. Acum cred că trebuie să acceptăm concurenţa la modul ludic şi să comparăm mamifere cu insecte, mazărea cu avionul şi cioara cu Cioranul.

Însă repet: este un joc, unul cu densă încărcătură simbolică şi perfide reverberaţii sociologice, dar în ultimă instanţă, tot un joc,  nu un referendum pentru schimbarea Constituţiei.

30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic, București, 2008