"De ce iubim femeile" e, fundamental, o carte bună, pe care mi-o asum fără jenă

De ce iubiţi femeile?  V-aţi aşteptat la atâta succes cu această carte?

Nu iubesc femeile, iubesc feminitatea, acea parte mai bună a fiinţei noastre ce se manifestă fundamental în felul de-a fi al femeilor, dar nu lipseşte nici din structura emoţională a celor mai buni dintre bărbaţi. Delicateţea, grija pentru ceilalţi, pudoarea, fidelitatea, complexitatea interioară - aceste valori ce par azi ale unei alte epoci şi de care femeile artiste au oroare (ca şi bărbaţii artişti) – merită totuşi, cred, să supravieţuiască, măcar nostalgic, măcar în câteva cazuri izolate. Cartea mea de povestiri cuprinde câteva dintre aceste cazuri anacronice, pierdute într-o mare de scatologic şi de violenţă. Faptul că ea a fost premiată e cu totul exterior intenţiilor mele. Unul dintre premii a fost pur mecanic - juriul a numărat pur şi simplu exemplarele vândute - iar altul, cel ieşean, e onorant prin înalta calitate a membrilor juriului care mi l-au acordat.
 

Care este cheia prin care aţi obţinut un asemenea succes de librărie?

De ce iubim  femeile a întrunit mai multe condiţii ale unui succes de librărie, fără ca eu să fi fost conştient de asta când o scriam (dimpotrivă, aş zice): e o carte scurtă, care se citeşte uşor, a avut un titlu şi o copertă atrăgătoare, a fost ieftină. Tot restul e secundar. Cineva scria că „în literatură orice succes e o neînţelegere”. Din fericire pentru mine şi pentru cartea mea, rămân în povestiri multe zone de umbră, la care nu toţi cititorii pot avea acces, şi pe care mizez când spun că, deşi de succes De ce iubim femeile e, fundamental, o carte bună, pe care mi-o asum fără jenă.

Cu De ce iubim femeile le-am dat amicilor mei scriitori cele mai bune argumente împotriva mea. Pentru mulţi e limpede acum că sunt doar un şmecher care-şi prostituează talentul pentru satisfacerea unei nevoi patologice de succes şi popularitate, poate chiar pur şi simplu pentru bani.

Mi-am recitit de curând această colecţie de povestiri care, departe de a-mi fi adus ceva bun, a fost de la-nceput pentru mine o sursă de teribilă suferinţă şi îndoială. N-am găsit în ea nici vulgaritatea de care vorbesc unii, nici „agenda mea sexuală”, nici literatura „pe placul coafezelor”.

Nu mi se pare că e ,,una dintre cele mai periculoase cărţi din literatura română, tribut adus capitalismului abject”, cum a scris un critic. N-am găsit nici „sexismul” despre care a scris altcineva. Numai pentru că s-a vândut mult pentru standardele româneşti (mediocru pentru cele ale pieţelor de carte mai avansate), De ce iubim femeile nu merită un asemenea tratament.

Mie mi se pare o carte cinstită, cu câteva „highlights” care nu sunt la-ndemâna chiar a oricui (Diavolul de hârtie, Zaraza, Bomba de aur...).

Aţi introdus cuvinte noi în limba română. Care e procesul distilării cuvintelor în literatura dvs.? Scrieţi uşor, dintr-odată, sau reveniţi asupra textului după aceea?

Nu cuvintele sunt importante în scris. Sau, mai bine zis, ele devin importante în măsura în care cititorul simte că dincolo de ele e cineva viu. În Franny şi Zooey, a lui Sallinger, eroina spunea că majoritatea poeţilor nu scriu poezie, ci „foarte sofisticate spârcâieli sintactice”. Am scris şi eu destule pagini de spârcâieli experimentale în spatele cărora nu era nimeni. Şi cred că n-am reuşit să scriu cu adevărat bine decât din momentul când am ştiut că a scrie nu înseamnă să faci literatură ci, cum spunea Kafka, „să-ţi înţelegi situaţia”.

Cum apare România de la distanţă?

De la distanţă, pentru un român, România rămâne întotdeauna atrăgătoare, fascinantă chiar şi prin urâţenie, ca anumiţi actori. Şi îi vezi mult mai bine toate defectele, dar îi trăieşti şi toate nostalgiile.

Care sunt amărăciunile dvs. faţă de tot ce se întâmplă în jur? Spre ce ne îndreptăm?

Ne îndreptăm către Uniunea Europeană, târâş-grăpiş, dar ferm. Vom fi o ţară integrată în Europa, o ţară săracă a Europei, dar, cum-necum, membră a comunităţii şi silită să-i respecte standardele. Vor veni generaţii noi, fiii securiştilor de azi care conduc economia şi finanţele româneşti şi care se vor strădui să-şi uite originile „sănătoase”. Vor apărea şi doi-trei oameni cinstiţi care vor face avere. O să fim şi noi un fel de Grecie fără Acropole şi fără arhipelag, un fel de Irlandă fără Joyce sau un fel de Portugalie fără Porto. Dar nimeni nu va avea pui în ţiglă şi plăcinte cu poalele-n brâu ca noi...
 

Faceţi, vă rog, o ierarhie a valorilor în care credeţi.

Nu vreau să fiu un guru naţional. Nu cred că sunt în stare să învăţ pe alţii cum să trăiască. În privinţa valorilor umane nu ţin deloc să fiu original. Valorile mele sunt cele creştine, pe care s-a construit lumea noastră: bunătatea, compasiunea, credinţa, speranţa. Şi mai presus de ele, de la Pavel citire, dragostea.                   

30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic, București, 2008