IN MEMORIAM George Banu, singurul critic de teatru român care predă la Sorbona

UPDATE: George Banu a murit pe 21 ianuarie 2023, la vârsta de 79 de ani.

La vârstă de 70 de ani, teatrologul vorbea despre dificultatea parcursului său, despre valoarea prieteniei și despre scena supravegheată. George Banu și-ar fu dori să-i reîntâlnească pe marii săi prieteni-artiști mai des, amintindu-și de răvășirile lui Emil Cioran. 

De la cine aţi moştenit sensibilitatea pentru artă?

George Banu: De la tata, care avea o memorie muzicală extraordinară. El a fost sedus şi de ideea de a avea o colecţie de artă, de tablouri. Pentru tata care era medic, interiorul casei a fost un fel de refugiu personal, o oază în mijlocul societăţii cenuşii din timpul comunismului.

De ce aţi ales să plecaţi în Franţa?

Am plecat în urma tezelor din iulie ale lui Ceauşescu din 1971. Plecând la Paris, foarte greu, aveam o singură provocare: sau rămân în Franţa trecând Rubiconul ca Cezar sau revin şi accept să rămân definitiv în România. Situația, am intuit, se anunța neliniștitoare și ea a devenit, într-adevăr, grea. Nu m-am înșelat, din păcate..

Cum aţi reuşit să vă impuneţi într-un timp foarte scurt?

Eram bine format profesional, pentru că avusesem acces la bibliografia străină. Am ajuns pe 31 decembrie 1973 la Paris şi, într-adevăr, graţie pregătirii mele şi a calităţilor pe care le aveam, pe 17 februarie anul următor, lucram deja la Sorbona.

Un coleg francez mi-a spus această frază simptomatică: „Tu ai citit aceleaşi cărţi ca şi noi“. Beneficiasem de un sincronism cultural, el îl recunoștea, nu veneam dintr-o cultură provincială. A fost prima garanţie de legitimizare pentru intrarea în spaţiul teatral francez. Pe de altă parte, am fost sedus de oamenii de teatru, l-am întâlnit de la sosire pe regizorul Peter Brook. Am dat dovadă de o anumită deschidere, căci dacă nu eşti Brâncuşi sau Picasso, atunci măruntele tale convingeri se pot transforma într-un scut care te îndepărtează de ceilalţi.

Cum aţi împăcat cariera universitară cu cea de critic de teatru?

După cum îmi spunea o dată Andrei Şerban, am admis să fiu arlechin, „slugă la doi stăpâni“, şi la universitate, şi la teatru. Am fost impur, nu am ales universitatea, îndepărtându-mă de teatru şi nu am ales doar teatrul, separându-mă de şcoală. Astăzi, la capăt de drum, admit că acest parcurs ambivalent a presupus o anumită asceză - mari eforturi şi sacrificii -, dar în el mă recunosc.

Aţi păstrat o nostalgie a limbii române?

La început, pentru scris doar, am resimțit dureros îndepărtarea de  limba româna. însă soţia mea, Monique Borie, care e şi ea profesoară la Sorbona, mi-a fost de mare ajutor și, progresiv, am reusit să-mi contruiesc o gândire în franceză, să o formulez corect, dar și cu plăcere!

Aţi scris tripticul eseistic „Odihna“,„Noaptea“,„Uitarea“. Cum ați îmbinat rigurozitatea documentării cu poeticitatea metaforelor?

Eu nu am reuşit să fiu actor, ceea ce a fost o șansă pentru mine. Nu am reuşit să devin nici scriitor, deşi aş fi vrut să fiu scriitor. Scriind despre teatru, am încercat totuși să-mi păstrez pulsiunea interioară de scriitor. Am scris despre uitare, odihnă, noapte, texte la limita literaturii, texte fragmentare, puse în scenă de Mihai Mănuţiu. Am considerat că acolo unde se termină cuvintele, pot să înceapă imaginile. Neîmplinerea de a nu fi basculat de partea literaturii mi-a permis însă să am o poziţie originală în lumea teatrală. Nu am fost un scriitor frustrat, am fost un critic care a folosit neîmplinirea sa de scriitor.



Cât de deschis sunteţi spre noile experimente din teatru?

Noile experimente te pot conduce către două atitudini opuse, prima e aceea a refuzului: „Ah, ce bun teatru exista înainte“. Acesta e leitmotivul clasic repetat de de orice spectator sau artist anchilozat. Vrei să rămâi prizonierul trecutului iubit! Cealaltă atitudine constă în a te consacra exclusiv noilor cercetări şi să le îmbrăţişezi necondiţionat, sacrificind trecutul și istoria! Vrei să semnezi implict un pact de tinerețe continuă! Cum să alegi? Având încredere în puterea de a rămâne sensibil la experiența particulară a unui spectacol, nou sau vechi! Aceasta presupune însă și o rezistență și un efort de adaptare. Un spectacol bazat pe text, pe personaje impune o privire bazată pe continuite. Eu am fost format de carte şi de muzeu, tinerii spectatori de astăzi sunt însă formaţi de televiziune şi de internet, fiind sensibili la rupturile extrem de rapide din noile tehnologii. Privirea spectatorului poartă marca vieții și timpului său.

Ce soartă are cartea tipărită în societatea postmodernă?

Am fost de curând într-o mănăstire italiană şi mă uitam la cărţile cu miniaturi de o frumuseţe fără seamăn. Oare tristeţea acelor călugări nu a fost egală cu tristeţea noastră când s-au introdus seriile de cărţi tipărite ale epocii Gutenberg? Tipografia a însemnat, de fapt, moartea acelor cărţi pictate, unice. Mutația, fundamentală, se repetă azi grație practicilor electronice din această perioadă. Pentru mulți senzualitatea hârtiei n-a dispărut, nici bucuria de a vedea un om în intimitatea noastră pe scenă. Decăderea teatrului a fost anunţată din anii ׳20 în favoarea cinematografului, dar el supravietuiește încă...

Ce înseamnă pentru vanitatea dumneavoastră noul statut de academician?

Cu această numire a mea un cerc se închide foarte nobil: tatăl meu a luat în tinereţe premiul Academiei pentru Medicină, eu acum, peste timp, am intrat în Academia Română. O asemenea recunoaştere bucură pe oricine. Nu poţi să fii atât de vanitos, încât să o respingi. Nu poţi să fii atât de pompos, încât să o transformi într-o poziţie statuară. Trebuie să fii conştient că o nouă misiune îţi revine cât timp mai ai de stat pe aici, prin lume. Faptul că cineva reprezintă teatrul în Academie, nu un scriitor, cu un statut nobil, ci un critic, în general „neiubit“ poate fi interpretat și ca o recunoaștere a spectacolului românesc.

Până la Revoluţie, v-aţi mai întors în ţară?

O singură dată, după cutremurul din 1977, am stat o săptămână. Mi-am regăsit cu emoție prietenii actori.O întâlnire cu Ovidiu Iuliu Moldovan a devenit o adevărată cursă, după ce el jucase „Caligula“ la Naţionalul bucureştean. Nu ne vedeam, eu strigam „Ovidiu“,  el mă striga „Biţă“ (­n.r- alint al prietenilor). Nu ne recunoşteam din cauza lipsei de electricitate Am avut senzaţia atunci că sufăr de un ulcer teribil, însă nu era decât o violentă reacţie nervoasă faţă de ceea ce vedeam: o ţără intrată în noapte. Nu am mai revenit, în ţară, decât după  1990. Marcat de experiența societății românești am scris, „Scena supravegheată“, eseu despre dispozitivele de supraveghere profană, prezente de la „Hamlet“ la „Tartuffe“, dar totodată şi în spectacolele jucate sub cenzura comunistă din România.

Cât de bine l-ați cunoscut pe Emil Cioran? V-au lipsit la Paris vechii prieteni?

L-am cunoscut bine pe Emil Cioran, care m-a primit deseori în apartamentul său din „21 rue de l'Odéon“. Surâdea, râdea, dar își ascundea răvășirile pe care nu le mărturisea decât în scris. L-am întâlnit, în teatrul lui Peter Brook, pe Andrei Șerban. Ne revedem, ciclic, de câte ori vine să monteze la Paris. Ne-am regăsit și la New York,...în dialoguri fără de capăt! Monica Lovinescu a fost o prezență caldă, ca și marii traducători Alain Paruit și Constantin Tacu, poate cel mai apropiat și mai ambiguu prieten cu care am colaborat pentru Editura l'Herne. Fără a mai vorbi de regizorul Radu Penciulescu a cărui afecțiune și vocație etică îmi sunt constant vitamine ale sufletului. Tot la Paris, l-am întâlnit pe un vechi camarad care mă uimește prin vitalitatea și perspicacitatea spiritului său, Basarab Nicolescu. În ultimii ani, cu Felix Alexa întâlnirile, convesațiile pariziene s-au multiplicat. Deși de vârste diferite, împărțim gânduri și convingeri comune despre viață și teatru. E cel mai bun teren pentru o înțelegere.

Cum faceţi cu orgoliilor exacerbate ale artiştilor din jurul dumneavoastră?

Nu se poate face artă fără orgoliu, artistul  construieşte o lume din nimic. E firesc ca toți să aibă acest orgoliu al artei lor. Noi, criticii-prieteni, suntem convocaţi, pentru a-l parafraza pe Cioran, la „exerciţii de admiraţie“ obligatorie. Paradoxal este că artiştii ştiu prea bine care le sunt erorile, dar nu acceptă ca cineva să le spună în faţă.
 

Când nu vă place un spectacol, cum împăcați prietenia cu critica?

După ani şi ani, când spectacolele au dispărut de mult, pot să le spun liniştit ce nu mi-a plăcut (Râde). Cineva mi-a reproșat o dată că nu scriu decât despre prieteni. „Eu nu sunt prieten decât cu regizorii al căror teatru îmi place“, i-am răspuns. În 1970, am scris foarte rezervat despre „Woyzeck“, spectacolul lui Radu Penciulescu de la Piatra-Neamţ. Nu pot să uit dimineaţa când el a venit la Institutul de Teatru, purtând  în buzunar revista cu cronica mea din „România literară“.  În decenţa sa, nu mi-a reproşat niciun cuvânt. Criticul Valentin Silvestru mi-a spus odinioară:„Nu te nelinişti. După ce ai scris o cronică negativă, dacă îţi place următorul spectacol, te reîmpietreneşti cu artistul. Dacă şi al doilea spectacol este slab, atunci este vorba despre un artist mediocru şi nu ai de ce să-l regreţi“. (Râde) Mi-am asumat tot timpul statutul de însoțitor al artiştilor, bazat pe bunăvoinţă și pe încredere reciprocă. Eu am vrut și am încercat să scriu din „interiorul“ teatrului..

Ce vă propuneţi în următoarea perioadă?

Între ce vrei să faci şi ce poţi să faci e o diferenţă. Nu poţi și nu trebuie să rămâi imobilizat la acelaşi nivel. Când un ciclu se încheie, ideal e să fii tentat de altceva nou, inedit. În jurul meu, cunosc mulţi artişti care nu îşi acceptă vârsta și astfel asist la declinul operei lor și, implicit, la o devalorizare a mitului pe care l-au reprezentat. L-am apreciat pe Ingmar Bergman şi pentru că a ştiut să se retragă la timp. Îmi doresc să fiu liber, nepreocupat de sarcini imediate, să alternez teatrul cu prietenia. Prietenii, cel mai adesea, şi teatrul, uneori, mă reconciliează cu perspectiva cercului care se închide, a timpului care se termină!

Dincolo de cortină

• Numele: George Banu

• Data și locul nașterii: 22 iunie 1943, Buzău

• Data morții: 21 ianuarie 2023, Paris

• Starea civilă: căsătorit

• Studiile și cariera: Absolvent al Universității de Teatru și Film din București

• În 1973 s-a stabilit în Franța. A devenit profesor la Sorbona și un eseist de talie internațională.

• Între anii 1994 și 2001 a fost președintele Asociației Internaționale a Criticilor.  A primit distincția de Doctor Honoris Causa a mai multor universități europene. A primit de trei ori Premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franța.

• Printre titlurile editate de Nemira se numără „Repetițiile și teatrul reînnoit“, „Spatele omului“, „Dincolo de rol sau actorul nesupus“.

• Locuiește în: Paris