Horia-Roman Patapievici si maladiile din cultura română

Pornind de la un articol din 1996 dedicat lui Mihai Şora, în care constata că lucrările filozofice româneşti nu beneficiază în cultura noastră de o recepţie specializată adecvată, H.-R. Patapievici arată în această carte care sunt blocajele din cultura noastră şi propune un model al culturii bine rânduite.

Principalele blocaje din cultura română sunt cauzate de absenţa unei pieţe a ideilor de specialitate, de exclusivismul culturii generale în spaţiul nostru public şi de lipsa de comunicare între spaţiul dominat de cultura generală şi cel în care, izolate şi precare, încearcă să se constituie culturile de specialitate, ca discipline autohtone. Exemplul filozofiei româneşti este edificator: filozofii români se impun  ca scriitori sau nu există deloc (pentru public). Personajul cultural de succes în spaţiul nostru public este întotdeauna, indiferent de specialitate, cineva care  mânuieşte cu eficacitate estetică ideile generale şi face dovada unei stăpâniri elegante a culturii generale.

Cartea reflectă maladiile din cultura română, într-o logică de constatare, nu de condamnare.
 

Cum vă raportaţi faţă de afirmaţia lui Gabriel Liiceanu că, având filozofi, nu avem o istorie a filozofiei româneşti?

Cartea pe care o prezint acum cititorilor încearcă să dea un răspuns complet la aceast întrebare. Istoria este următoarea. În 1996, Mihail Şora împlinea 80 de ani. Sorin Antohi şi Aurelian Crăiuţu au plănuit să facă un volum omagial dedicat lui Mihai Şora. Am primit invitaţia să scriu un articol. Am constatat că nu există o bibliografie secundară pentru Mihai Şora, în ciuda faptului că este un autor şi prestigios şi popular. La nivelul culturii generale a existat o recepţie a lui  Mihai Şora, dovadă popularitatea sa, dar n-a existat o recepţie a lui Mihai Şora la nivelul profesioniştilor din domeniul filozofiei. De ce? Asta-i întrebarea la care am încercat sa răspund în 1996. La noi, ideile nu sunt discutate pentru ele însele, ci numai ca o politică  pentru ori împotriva autorului.

De ce credeţi că semnalul dvs. de alarmă de atunci nu a fost luat în seamă?

Suntem în continuare în logica pe care am numit-o în carte non sequitur: nu urmează nimic. Cartea pe care o propun acum constă în încadrarea argumentului din 1996 într-un context mai larg, pentru a-l face mai persuasiv. Deşi mă ocup de faptul că operele filozofice româneşti nu au reuşit să creeze un mediu filozofic românesc, cartea vizează spaţiul cultural românesc în genere. Problema filozofiei este a oricărei altei specialităţi. Fireşte, ca să înţelegem ce se întâmplă cu noi, trebuie să avem în minte un reper: acesta este modelul culturii bine rânduite. Spre deosebire de articolul din 1996, cartea mea de acum se încheie cu o discuţie a noţiunii de cultură bine rânduită, pe care o analizez pe cazul a două modele posibile.

Cum explicaţi faptul că nu există o receptare intelectuală adecvată pentru filozofii români?

Observaţia de la care am pornit este aceea că, dintre filozofii români importanţi (Vasile Conta, Lucian Blaga, Mircea Florian, Constantin Noica, Mihai Şora), în spaţiul public au fost prezenţi numai cei cu talent literar: excepţia este Florian, care, în ciuda profunzimii gândului sau filozofic, pentru că este lipsit de talent literar şi nici alte talente publice nu a avut, e complet ignorat. Ceea ce înseamnă că singurul mod de legitimare publică a unei personalităţi filozofice, în România, este literatura. De ce? Pentru că singura piaţă critică este piaţa criticii literare. Dacă Eliade ar fi rămas în ţară, ar fi fost ignorat ca istoric şi filozof al religiilor, toată opera sa fiind percepută literar şi cultural, nu ştiinţific. Dacă Brâncuşi rămânea în România, ar fi fost la fel de necunoscut ca cel mai cunoscut şi apreciat sculptor român care a rămas în România.

Care sunt blocajele din cultura română?

Principalele blocaje din cultura română sunt cauzate de absenţa unei pieţe a ideilor de specialitate, de exclusivismul culturii generale în spaţiul nostru public şi de lipsa de comunicare între spaţiul dominat de cultura generală şi cel în care, izolate şi precare, încearcă să se constituie culturile de specialitate, ca discipline autohtone. Filozofia românească, de pildă, există în stima publică numai pentru că a fost adăpostită de literatura română. Este opinia Martei Petreu, care s-a ocupat intens de filozofia română. Ceea ce oameni precum Benjamin Fundoianu, Eugen Ionescu ori Ioan Petru Culianu deplâng în cultura noastră este provincialismul, absenţa dezbaterilor, relativismul valorilor, lipsa de informaţie la zi, decalajul faţă de Occident etc. Toate acestea pot fi înţelese în termeni de pieţe de idei specializate, care nu există, şi de raporturi adecvate între cultura generală şi culturile de specialitate, care, nici ele, nu există.

Ce soluţii propuneţi? Cum vedeţi ieşirea din impas?

Cultura română modernă, în secolul al XIX-lea, s-a format în jurul literaturii, având ca model performanţa în şi prin cultură generală. Atunci şi azi, personajul cultural agreat de toată lumea este la noi cel care mânuieşte cu eleganţă şi eficacitate estetica ideilor generale. Contrar opiniei acceptate azi, persoanele vizibile în spaţiul public românesc nu sunt persoane care vin dinspre specialităţi însoţite de prestigiul performanţei lor ca specialişti, ci persoane care fac dovada publică a capacităţii lor de a mânui cu eleganţă ideile generale. Prestigiul, la noi, decurge din cultura generală, nu din specialitate. Succesul public al lui Noica nu vine din performanţa sa filozofică, deşi, în mod evident, are legătură cu ea, ci din talentul său de comunicator, din virtuţile sale literare şi din formidabila sa capacitate de a transforma gândul filozofic cel mai abstract într-o naraţiune accesibilă şi atrăgătoare. Dar ideile sale filozofice nu au fost niciodată cu adevărat dezbătute.

De ce nu există la noi dezbateri de idei?

În cultura română, specialităţile nu sunt suficient de bine autonomizate. Public, cultura generală le domină; în domeniul lor, care nu are vizibilitate publică, nu au reuşit să-şi constituie o piaţă autohtonă viabilă a ideilor specifice. Elementul central în discuţia noastră este schimbul public al ideilor speciale, care e blocat. Nici măcar pentru politologie sau pentru ştiinţele politice, disciplinele cele mai amplu afirmate la noi după 1989, nici măcar pentru ele nu exista o dezbatere de idei: toţi discută numai cu Occidentul, faţă de care se comportă servil, şi ignoră dispreţuitor dezbaterea autohtonă, singura faţă de care ar putea să existe în mod deplin. Şi aşa cum disciplinele se ignoră, universităţile noastre nu comunică între ele. Singura care există este piaţa literară. Ca să exişti în România, trebuie să exişti ca scriitor. Noica, de pildă, nu exista ca filozof,  ci doar ca scriitor care mânuieşte ideile.

De ce credeţi că nu s-au schimbat lucrurile după Revoluţie?

Pentru că nu s-au schimbat condiţiile care fac să existe o piaţă a ideilor. Specialităţile nu au învăţat încă limbajul ideilor generale, pentru a putea fi prezente în spaţiul public pe picior de egalitate cu tradiţia literară; iar spaţiul public nu este structurat ca o piaţă a schimburilor intelectuale, pentru a putea instaura alt raport de realitate obiectivă cu societatea, raport căreia comunitatea noastră îi este deopotrivă victimă şi cauză. 

Cum pot să fie înţelese dezbaterile filozofice de către publicul larg?

Vorbim despre publicul general cultivat. Nu el poartă povara blocajelor din  cultura română, ci publicul avizat, publicul de specialitate. În cultura română apar cărţi importante, care există pentru publicul general cultivat, dar care sunt ignorate de publicul de specialitate, întors exclusiv spre piaţa externă. Autorii de cărţi importante nu beneficiază nici măcar de atenţia colegilor lor de universitate. Fireşte, în acest mod e încălcată etica profesiunii. Ar trebui ca revistele de specialitate să nu fie moarte, aşa cum sunt acum, ci să adăpostească dezbaterile vii ale disciplinei, generând idei originale şi criterii publice de evaluare a rezultatelor cercetării. Aceste idei, mânuite cu talent, ar putea fi apoi exportate în spaţiul culturii generale, însoţite de criteriile de evaluare de care am pomenit. Aşa ar fi normal.

Din punctul de vedere al culturilor de specialitate, aşa funcţionează culturile occidentale (cea franceză face oarecum excepţie: vezi cartea lui Toma Pavel, Mirajul lingvistic). Problema lor gravă, care nu este încă şi a noastră, este că ele şi-au pierdut pătura oamenilor general cultivaţi. Cultura generală, care în România încă mai supravieţuieşte, acolo este foarte erodată. Ceea ce face ca aceste culturi de specialitate să nu mai aibă niciun fel de contact cu ansamblul populaţiei. Termenul mediu între cultura de divertisment şi cultura de specialitate, constituit de cultura generală, tinde să dispară. Această evoluţie e greşită şi trebuie combătută. Ea conduce la erodarea bazei de inteligibilitate a tradiţiei noastre politice şi culturale şi, deci, la subminarea bazelor comunitare ale democraţiei europene.  

Pentru toate aceste evoluţii eu nu dau vina pe persoane. Cauza trebuie identificată în funcţionarea anumitor mecanisme culturale, care au legătură cu anumite procese istorice obiective. Judecata mea nu este o judecată de condamnare a nimănui ca persoană ori a vreunei profesiuni ca breaslă, ci este una de constatare. Am ieşit din logica condamnării. Vreau să mă retrag într-un spaţiu mai senin,  acela al descrierii.

30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic, București, 2008