Ioana Nicolaie, despre labirintul "autoimunităţii"

Personajul din cartea Ioanei Nicolaie nu-şi poate întrezări viitorul, însă reuşeşte să decupeze din trecut oameni şi întâmplări relevante. „Mi-am descoperit o voce mai tăioasă, pe-alocuri gravă, pe-alocuri plină de tandreţe şi, în situaţiile de criză, mai înţeleaptă“, spune poeta.

În vârstă de 10 ani, Gabriel, fiul Ioanei Nicolaie şi al scriitorului Mircea Cărtărescu, moşteneşte deja talentul literar al părinţilor săi, scriind în „Dilematix“, suplimentul pentru copii al revistei „Dilema“. 
 

„În boala asta nu-i vorba de vârstă/ Ci numai de soldaţi îndârjiţi/ Care o dată şi-o dată îşi vor omorî comandantul“. E vorba de o boală ireversibilă? Ce înseamnă să fii „autoimun“?

Ioana Nicolaie: În bolile autoimune, anticorpii ajung să reacţioneze la un moment dat, din motive neştiute, aberant. În loc să se ocupe în continuare de securitate, încep să atace anumite organe din corp. Dincolo de drama în sine, situaţia e stranie, iraţională, cumva absurdă.

Şi cum lumea e compusă din simetrii ciudate, cum desenul din interiorul unui atom aduce cu acela al sistemului solar, cum isteria poate fi individuală, dar şi colectivă, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva n-am ales eu, chiriaşa unui biet corp, să fiu autoimună? Şi, mai mult, oare nu trăiesc pe o planetă autoimună?

N-am crezut niciodată în suprafeţe, în contururi perfecte. Dedesubtul lor e ceea ce contează, povestea, întâmplarea care se cere căutată. Poezia este un instrument care poate ajuta la genul acesta de excavaţii. De aceea n-ar trebui ignorată, minimalizată. Şi tot de aceea ar trebui să ne antrenăm ceva mai mult în această artă.
 

În copilărie şi, mai apoi, în adolescenţă ai fost fascinată de fotografie. Cum te-a ajutat decuparea cadrelor fotografice în montajele scriiturii literare?

Fotografii din Arhiva personala

Primisem un aparat vechi şi defect de la un unchi şi zile întregi nu făceam altceva decât să iau cât mai multe cadre. N-aveau să ajungă niciodată fotografii adevărate, însă culorile lor tari, văzute prin lentila ataşată unui fel de burduf pătrăţos, mi-au rămas până azi în minte. Unele dintre ele, în cine ştie ce fel misterios, au ajuns poate fragmente din cărţile mele. Mai târziu, pe la 9 ani, m-am înscris la un cerc foto.

Am urmat un an cursurile, însă am pus o singură dată mâna pe aparatul Smena pe care profesoara îl ţinea de obicei pe un raft. Am tras filmul, am potrivit distanţa, am apăsat pe un buton şi am auzit declicul care avea să taie un fragment al realităţii ca să-l transforme într-o imagine statică, definitivă, minunată. Aşa cum şi scriitorii o fac, doar că ei înşişi sunt aparatul foto, cutiuţa neagră din care scapă cuvintele care se imprimă pe hârtie.

Cum a fost să intri în camera obscură din „Autoimun“, volumul tău de versuri?

Să intru în camera obscură, să combin substanţele şi să developez s-a întâmplat mult mai târziu, când bănuiam că poezia e ca atunci când ai parcurs deja toţi paşii, imaginea este pe film, urmând doar să fie bine potrivită pe hârtia specială. Dacă decupezi un detaliu sau păstrezi întreaga imagine, dacă supraexpui sau, dimpotrivă, scalzi totul într-o mare lumină albă, rămâne alegerea ta. Orice artă este, aşadar, biografie. „Autoimun“, chiar dacă are titlul acesta concret, de volum medical, e gândit ca o mostră de biografie personală, dar şi de biografie general-umană.

Tuşele violente sunt suspecte                                           

Nu ţi-a fost frică să-ţi dezvălui unele din traumele interioare?

Când ne uităm la un film, ştim imediat dacă e bun sau prost după cantitatea de patetism, de melodramă exagerată, de reţetă, de loc comun din el. Tuşele violente, lucrurile arătate prea insistent cu degetul sunt suspecte. De aceea, majoritatea artiştilor nu-şi permit să realizeze opere din impulsuri spontane, necontrolate. Prin urmare, n-aş fi putut scrie poezie aflându-mă eu însămi în suferinţă, aş fi optat cel mult pentru jurnal. În situaţiile dramatice, oamenii sunt de obicei buimăciţi, nedumeriţi, asistă la ce li se întâmplă ca şi cum ar juca un rol într-un spectacol.

Acum câţiva ani când, da, am descoperit marele labirint al autoimunităţii – odată intrat în el nu există niciun fir al Ariadnei de care să te prinzi şi să mai ajungi cu totul afară – am alunecat mai departe ca-n vis. 
Am strâns însă imaginile, atât cât am putut, dar a trebuit să treacă un timp până să îndrăznesc să pătrund în laboratorul în care urma să le developez.

Ce înseamnă să faci poezie din suferinţa adusă de o boală? E o formă de catharsis, de purificare prin suferinţă?

Am descoperit acolo că în povestea aceasta era vorba şi despre tinereţea care, când te aştepţi mai puţin, se rupe deodată, era vorba şi despre trecutul meu, despre istoriile din el, despre nenumărate întâmplări care se legau unele de altele, dar era vorba şi despre fatalitate, despre cum, de fapt, ai ajuns în punctul în care nu mai poţi alege. Şi mai e vorba şi despre anumite zile în care eram atât de furioasă pe toţi cei care se uitau la bolnavii de pe holurile unui spital ca la nişte curiozităţi, la chipurile lor marcate definitiv, la extremităţile lor crescute arbitrar. Să trăieşti în secolul XXI, să urmăreşti seriale ca „Doctor House“,
dar ţie să ţi se trateze simptomele, iar nu cauzele – fiindcă acestea sunt, în continuare, o enigmă – e curată ironie. Cum să te împaci cu asta? 
 

„Fiul meu se coalizează cu tatăl său în multe situaţii“

Ce înseamnă că „la treizeci şi cinci de ani, le duci pe toate în spate“? Cum reuşeşti să fii mamă, soţie, scriitoare, profesoară? Cum reuşeşti să le faci pe toate?

Cu multă disciplină, cu mult efort, dar şi cu un fel de încredere că toate sunt temporare şi că nu va trece o veşnicie până să mi se dăruiască în cine ştie ce fel miraculos un an în care să-mi văd doar de scrisul meu. În ultima vreme am predat în două şcoli private, am făcut cursuri de literatură română pentru copii şi de scriere creatoare, m-am străduit să nu refuz prea multe invitaţii şi să mă reprezint pe cât posibil şi ca scriitoare. De lucrat însă la proiectele mele literare am lucrat doar în vacanţe, atunci când poate ar fi trebuit să stau mai mult cu băieţelul meu, cu familia mea.

Dacă n-aş fi scris însă aş fi trăit o insuportabilă frustrare. Atât eu, cât şi Mircea avem nevoie de dimineţi în care să putem pur şi simplu trage zăvorul după noi ca să ne ducem mai departe cărţile. 
E tot mai greu, uneori aproape imposibil, să facem asta.

I-ai dedicat câteva poezii fiului tău. Câţi ani are Gabriel acum? Ce daruri primeşte fiul vostru de sărbători?

Gabriel este personaj în „Autoimun“, deci are mai multe secvenţe. Toate cred că au sensul lor şi toate dau seama de cât de multe am învăţat din experienţa mea lângă el. Acum, la 10 ani, dovedeşte bune intuiţii literare, a publicat de câteva ori în „Dilematix“, suplimentul pentru copii al revistei „Dilema“, se pricepe bine la computer şi este foarte empatic. Se raportează polemic la mine şi se coalizează cu tatăl său în multe situaţii. E convins, de pildă, că doar ei doi spun bancuri bune în casă. De Moş Nicolae a primit portocale, dulciuri şi nuci. 

De Crăciun, de când renii nu mai zboară pe deasupra casei noastre, negociem darul. Cel mai mult însă îi place când facem cozonaci şi el întinde aluatul pe masă. Punem umplutura la patru mâini şi aşa sunt mari şanse ca totul să fie perfect.
 

„Cerul din burtă“, un volum de graniţă

Ce rol are Mircea Cărtărescu în drumul tău literar? Ce vă uneşte, ce vă desparte în literatură?

Mircea a fost de câteva ori personajul meu – cum şi eu i-am fost personaj –, că este un prim cititor de anvergură – ceea ce contează, cum altfel să-ţi poţi evalua cinstit cartea abia terminată? – şi că nu ne intersectăm niciodată în proiectele noastre. Deşi timpul nivelează, mai ales literatura, zonele noastre de interes au fost mereu altele. Iar asta e liniştitor şi ne protejează.

Cum petreceţi sărbătorile?

Anul acesta sper să fie foarte liniştite, în aşa fel încât să rămânem cât mai mult în casă. Vreau să citim, să notăm în jurnal, să vorbim mai mult unii cu alţii. Şi să ieşim în micul nostru cartier, la vreme de iarnă, când e îngheţat şi pustiu şi totul capătă mister.
 

Faţă de celelalte volume de versuri ale tale, ce registru de scriitură ai ales în „Autoimun“?

Am debutat în anul 2000 cu „Poză retuşată“, un volum scris în mare măsură în ultima perioadă a cenaclului „Litere“ la ale cărui întâlniri am participat în toţi anii de facultate. Direcţiile în care mergeam atunci erau: autenticitatea (în sensul biografismului lui Frank O ’Hara, de pildă) şi narativitatea. Credeam că poezia îşi poate păstra cititorii dacă apelează mai mult la epic. Încă de la acel prim volum am avut în vedere o poveste (de dragoste, dezabuzată), pe care am grefat tehnicile specifice poeziei.

Toate volumele mele ulterioare au aluvionat istorii.  În „Nordul“ am scris povestea unei fetiţe care creşte într-o familie foarte numeroasă în ultimii ani ai regimului comunist, în „Credinţa“ am încercat să recuperez felurite voci ale lumii transilvane în care m-am născut – oraşul Sângeorz-Băi – şi care s-au stratificat adânc în mine, iar „Cerul din burtă“, un volum de graniţă, pe care l-am numit roman şi care în Suedia a fost tradus ca poezie, e despre aventura în care te pomeneşti când rămâi însărcinată.

Se mai citeşte şi se mai vinde poezia în România?

Subiectele mele ulterioare au avut nevoie de haine mai largi sau, în cazul cărţilor pentru copii, mult mai colorate, aşa că vreme de zece ani nu am mai scris versuri. În timpul acesta biografismul a ajuns la gradul zero, a apărut poezia mizerabilistă, a notaţiei aproape nefiltrate cultural şi a experienţelor limită, peisajul a devenit mai colţuros şi mai neprimitor, iar cititorul de poezie, aflat oricum în rezervaţie, s-a făcut tot mai puţin simţit.

Am scris „Autoimun“ cu un fel de înverşunare, ştiind că o să-l scot în tirajul la care e condamnată poezia şi că probabil n-o să-l epuizez nici pe acesta, nerâvnind la vreo recunoaştere sau la glorie,
ci având doar credinţa că fac ceea ce trebuie, că poezia este o artă nobilă în tranşeele căreia merită să te afli.

Cum a fost ocolul prin proză şi reîntoarcerea la poezie?

Am spus şi în alte rânduri că, în literatură, nu îmi place monotonia. Am prea multe de povestit ca să mă opresc doar asupra unui gen literar sau ca să mă cantonez într-o formulă. Risc încontinuu, mă reprofilez, încerc să nu par vulnerabilă atunci când sunt, mă antrenez cu fiecare pagină nouă. Am scris „O pasăre pe sârmă“ (n.r. – un roman picaresc despre o fată care trebuie să supravieţuiască în Bucureştiul primilor ani de după Revoluţie), pentru că în bagajul meu scriitoricesc această poveste ocupa un spaţiu mai mare. Prin urmare, există subiecte ale prozei şi subiecte ale poeziei chiar şi în cazul autorilor cărora nu le sunt străine scrierile hibride, de graniţă, aşa cum sunt volumele mele de versuri.

Am revenit la poezie după aproape zece ani de întrerupere (deşi cărţile mele pentru copii sunt tot în versuri), fiindcă în „Autoimun“ aveam nevoie de materialul concentrat şi multicolor al acestei arte. Mi-am descoperit o voce mai tăioasă, pe-alocuri gravă, pe-alocuri plină de tandreţe şi, în situaţiile de criză, mai înţeleaptă.

Ce loc ocupă în drumul tău literar literatura pentru copii?

Îmi place să scriu pentru cei mici, nu doar fiindcă am astfel cititori entuziaşti, interesaţi, ci pentru că mă simt foarte liberă. Ingredientele cărţilor pentru copii sunt puţin diferite de cele ale volumelor pentru oameni mari şi surplusul acesta e ceea ce mă atrage. Fantezia nu are limite – fiindcă orice e posibil –, cuvintele capătă o forţă mult mai mare, luciul bine dozat este şi el necesar.

Am scris „Aventurile lui Arik“ cu bucuria de a inventa un spaţiu, dar şi încercând să-mi folosesc pasiunea pentru poezia rimată şi ritmată. Băieţelul meu a primit cartea exact în ziua în care a împlinit 5 ani şi s-a amuzat mult timp de unele pasaje din ea. „Arik şi mercenarii“ (care a apărut anul acesta la Editura Arthur) e un volum cu ghicitori pe fiecare pagină, cu personaje neconvenţionale – Scamatorul Mişmaş, fiind invizibil dintr-o greşeală, poate fi reperat numai datorită costumului – şi cu un ritm alert. Copiii care mi-au citit cărţile mă întreabă ce i se întâmplă lui Arik în continuare? Şi când voi scrie încă o carte despre el?

Ce planuri literare ai?

Mă aşteaptă un roman la care mă gândesc de peste zece ani şi pe care sper să-l pot aduce la lumină. În sertar păstrez şi un volum cu proze pentru copii pe care poate voi avea şansa să-l public la anul. După peregrinările acestea va urma poate iarăşi poezie. Doar să nu se strice nimic în marele angrenaj care ne conţine. 

A scris „Cerul din burtă“

• Numele: Ioana Nicolaie
• Data şi locul naşterii: 1 iunie 1974, Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud
• Starea civilă: căsătorită cu Mircea Cărtărescu
• Studiile şi cariera: A absolvit în 1997 Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.
• A lucrat în învăţământ, în presă şi în domeniul editorial.
• Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.
• A publicat mai multe volume de versuri („Poză retuşată“, „Nordul“, „Credinţa“, „Cenotaf“ ), două romane („Cerul din burtă“, „O pasăre pe sârmă“) şi literatură pentru copii („Aventurile lui Arik“ şi „Arik şi mercenarii“).
• A fost nominalizată la premii naţionale şi internaţionale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award.
• Locuieşte în: Bucureşti

Interviu publicat în "Weekend Adevărul" şi pe platforma adevarul.ro