Lars von Trier, danezul melancolic
La sute de ani după nefericitul locatar al castelului Elsinore (prinţul Hamlet), numele unui alt danez face înconjurul lumii: cel al cineastului autor al capodoperelor „Europa”, „Breaking the Waves”, „Dogville” şi „Melancholia”
În persoana regizorului danez Lars von Trier, avem de-a face cu unul dintre cei mai adulaţi, dar şi controversaţi cineaşti ai ultimelor două decenii; practic fiecare film al său devine instantaneu un film-cult şi dă naştere la discuţii şi interpretări nesfârşite. Nu în mod gratuit sau doar ca urmare a unei “mode” de moment, fiindcă, într-adevăr, opera cinematografică a lui von Trier este una dintre cele mai profunde şi mai fecunde creaţii artistice ale contemporaneităţii, atât la nivelul limbajului filmic şi al formei, cât şi la nivel filozofic şi ideatic, în orice caz de o maximă importanţă într-o vreme altfel destul de ostilă pentru ceea ce se numeşte “cinematograf de autor”.
Experimentul von Trier
În “cuvântul înainte” al cărţii “Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele” (2004), conţinând texte scrise separat, dar semnate “la şase mâini”, de Ştefan Bălan, Mihai Chirilov şi Alex. Leo Şerban, citim, despre opera lui Lars von Trier: “una din cele mai fascinante şi mai febrile filmografii ale momentului”, iar “obiectul muncii” celor trei autori este numit: “copilul teribil” al filmului danez, “avangardistul de serviciu” al filmului european, “geniul provocator” al filmului mondial etc. Sau: “Pentru noi, statura danezului este deja configurată, şi ea este câteva capete peste cea a altor cineaşti contemporani. Admirat de unii, contestat de alţii, Lars von Trier este – fără îndoială – autorul uneia dintre operele cele mai incitante & mai provocatoare din clipa de faţă; singura, dacă e să fim cinstiţi, care nu lasă pe nimeni indiferent...”.
În corespondenţa sa de la Cannes, “Experimentul Dogville” (mai 2003), criticul de film Alex. Leo Şerban scria: “În numai 10 + 2 ani (de la Europa încoace), von Trier s-a afirmat drept cel mai pasionant cineast european – singurul care şi-a asumat cele mai nebuneşti riscuri, construind o operă în care cele mai megalomane ambiţii au fost împlinite în cele mai stimulatoare filme”.
În România, însă, în afară de un “nucleu dur” de cunoscători şi de iubitori ai filmului experimental şi de artă, opera lui von Trier nu a reuşit totuşi să se impună atenţiei unui public mai larg, iar generaţiile mai vechi de “cinefili” nu au prizat structura formală descumpănitoare a filmelor sale şi ancorarea sa puternică în postmodernitate. Ca şi în cazul altor nume, publicul indigen suferă de o întârziere de receptare, mulţi cineaşti deja importanţi pe plan universal nefiind canonizaţi încă pe plan autohton (ceea ce unora nu li se va întâmpla, poate, niciodată).
“Sunt o mamă comunistă!”
Danezul Lars von Trier s-a născut pe 30 aprilie 1956, la Copenhaga, la fel precum Kierkegaard şi Dreyer! Pe numele său adevărat Lars Trier (particula de nobleţe “von” avea să şi-o adauge mai târziu, în timpul studiilor la Den Danske Filmskole – Şcoala Naţională de Film din Danemarca, explicaţia oficială, destul de puţin credibilă, fiind faptul că “colegii de facultate îl strigau astfel”; după alte surse, gestul a fost făcut ca omagiu adus regizorului Josef von Sternberg; sau, de ce nu, von Stroheim?), viitorul cineast se naşte într-o familie relativ înstărită. Părinţii lui, Inger Trier (născută Høst) şi prezumtivul (vom vedea de ce) tată, Ulf Trier, lucrează, la un moment dat, pentru Ministerul Social (sursă de inspiraţie, mai târziu, pentru filmul “Idioţii”, conform propriilor declaraţii). Un prim punct “spinos”: la maturitate, Lars von Trier îşi va exprima sentimentul de a fi fost abandonat de către mamă (“propria mea psihoterapie: stau acolo şi îmi revărs toate nenorocirile an după an, enormitate după enormitate, despre mama mea şi felul în care m-a abandonat, dar nu mă face să fiu mai puţin înspăimântat”).
În “tulburaţii” ani ‘60, părinţii săi sunt, din punct de vedere politic, radicali de stânga, ca toată “lumea bună” occidentală, de-atunci şi de-acum (“Au fost comunişti... Mama aproape că mi-a dat numele de Tito”). Ei îl iau pe micul Lars la demonstraţii de stradă şi îl supraveghează aprobator în timp ce acesta aruncă cu pietre în Ambasada Statelor Unite. Cu alte cuvinte, von Trier se dovedeşte a fi “copilul” atât al confesiunii protestante, cât şi al celeilalte “religii”, care tindea s-o înlocuiască, în mediile intelectuale, pe cea “oficială”, adică cea a marxismului şi a eurocomunismului, faţă de ambele însă cineastul, la maturitate, raportându-se polemic şi, în semn de revoltă, “întorcându-le spatele”. Fireasca revoltă a adolescentului împotriva părinţilor capătă la von Trier forme inedite: mai târziu, ea se manifestă prin respingerea opţiunilor lor politice şi prin cultivarea unor figuri precum Fr. Nietzsche, A. Strindberg, Carl Th. Dreyer, Andrei Tarkovski, David Bowie. La maturitate, cineastul se va referi la “educaţia burgheză de stânga” pe care a primit-o (“Preceptele «Dogmei» mi-au venit în momentul în care realizam că aveam o nevoie teribilă de a mă supune unor reguli pe care educaţia mea burgheză, de stânga, nu mi le-a inculcat”).
Şocul va veni în 1989, la vârsta “cri(s)tică” de 33 de ani: pe patul de moarte, mama lui îi mărturiseşte că nu Ulf Trier este adevăratul lui tată (ce să-i faci, “păcatele” anilor ‘60!), ci un expert în lege, pe nume Frits Michael Hartmann, membru al unei familii ilustre de compozitori danezi (explicaţia a fost că dorea, pentru copilul său, un tată cu “gene artistice”; se pare că experimentul i-a reuşit!). “Credeam că provin dintr-o bună familie evreiască daneză numită Trier. Dar mama a fost suficient de politicoasă ca să-mi spună târziu în viaţă că Trier nu era tatăl meu. Aşa că am devenit catolic, la fel ca tatăl meu biologic”, îşi aminteşte von Trier. Regizorul îşi găseşte tatăl în persoana unui bătrân de 90 de ani. După patru întâlniri mai degrabă violente, tatăl lui îl avertizează că, dacă vrea să-i mai vorbească, va trebui să o facă prin avocatul său. Urmare a acestei “revelaţii”, von Trier se converteşte la catolicism. În anul următor, Ulf Trier, părintele său adoptiv, moare. În anul 2000, întrebat, într-un interviu, dacă tatăl său (adevărat) mai trăieşte, von Trier răspunde: “Nu, a murit acum două săptămâni. Am fost foarte fericit”!
Revolta contra părinţilor
Tribulaţiile sentimentale ale subiectului nostru sunt la fel de semnificative pentru o anumită galerie de figuri nordice: în 1988, la vârsta de 31 de ani, se căsătoreşte cu Cæcilia Holbek. După ce au două fete împreună, Agnes (naş: Udo Kier, unul dintre actorii săi favoriţi) şi Selma, în 1995, îşi părăseşte soţia însărcinată şi se mută cu mult mai tânăra guvernantă. În 1997, se căsătoreşte cu Bente Frøge şi i se nasc doi băieţi gemeni, pe nume Ludvig şi Benjamin. Deşi filmele sale nu au elemente propriu-zis autobiografice, problema fidelităţii, rafinată intensiv în spaţiul nordic, îl apropie, la rândul ei, de Ingmar Bergman, care şi-a transpus traumele de acest tip în multe din filmele sale.
La întrebarea lui Stig Björkman (autorul, în 1997, al filmului “Tranceformer – A Portrait of Lars von Trier” şi, în 1975, al filmului de ficţiune “Zidul alb”, cu Harriet Andersson, una dintre actriţele preferate ale lui Ingmar Bergman, în rolul principal) “Breaking the Waves are un fundal profund religios. De ce ai vrut să i-l dai filmului?”, Lars von Trier răspunde, lămurindu-ne oarecum relaţia sa cu religia instituţionalizată: “Probabil pentru că eu însumi sunt religios. Sunt catolic, dar nu venerez catolicismul de dragul lui însuşi. Am avut nevoia să experimentez un sentiment de apartenenţă la o comunitate religioasă pentru că părinţii mei erau atei convinşi. Când eram tânăr, am flirtat destul de mult cu religia. Ca tânăr, cauţi probabil o religie mai extremă. Fie mergi în Tibet, fie cauţi cea mai riguroasă dintre credinţe. Cu abstinenţă totală şi alte lucruri asemănătoare. Cred că am asupra acestui lucru un punct de vedere àla Dreyer. Pentru că punctul de vedere religios al lui Dreyer este în esenţă umanist. În acelaşi timp, el acuză religia în toate filmele sale. Religia este cea blamată, nu Dumnezeu. În Breaking the Waves este absolut la fel”.
Tarkovskianismul lui von Trier
De cele mai multe ori, Lars von Trier se situează explicit în descendenţa ilustrului său predecesor danez, Carl Theodor Dreyer. Alte nume mari care s-au vehiculat în legătură cu cineastul danez, asumate explicit de acesta sau nu, sunt Andrei Tarkovski, Orson Welles, Alfred Hitchcock sau David Lynch (acesta în legătură cu efectele suprarealiste, gen “Twin Peaks”, din serialul de televiziune “Riget”), practic von Trier a asimilat toate principalele estetici ale filmului de artă şi experimental, european şi american, reuşind în filmele sale o sinteză stilistică dintre cele mai fascinante.
În ce-l priveşte pe Ingmar Bergman, influenţele acestuia sunt mai puţin directe, dar sesizabile la o privire mai atentă, de “cunoscător”. În aceeaşi carte, Ştefan Bălan face, în încheierea “portretului” pe care i-l dedică cineastului, o altă paralelă cu Bergman, speculând latura umană a celor doi autori: “Deşi îşi reclamă influenţele unor Carl Dreyer şi Tarkovski, cel puţin ca om, von Trier ne aminteşte mai degrabă de Bergman: un amestec de raţiune şi de inconştient, de fragilitate, nevroză şi isterie, de nesiguranţă paralizantă şi de carierism bătăios. Caracter profund obsesiv şi idiosincratic, cu adânci pusee depresive (ca şi Bergman), von Trier îşi scormoneşte cu o metodă de medic legist fracturile propriei vieţi. Totul pentru arta sa, care rămâne singura lui stea fixă”.
Într-un interviu despre “Idioţii”, Lars von Trier îi răspunde, răspunzând la întrebarea “Filmele şi succesele tale nu au nici un efect terapeutic asupra ta?”: “Nu simt că au, nu. Ultimul an a fost mai plin de teroare decât oricare altul... dar, la nivel personal, fiecare film este un mic monument (...). Geneza acestor monumente devine un fel de sens al vieţii, aşa că este greu să te laşi... devine un fel de dependenţă”.
Deşi ecouri tarkovskiene mai fuseseră identificate în operele sale cinematografice, iar referinţa la Tarkovski a fost o constantă a comentariului asupra filmelor lui von Trier, cel mai tarkovskian film al său este, totuşi, exact acest atât de repudiat şi de “oripilant” “Antichrist”. Şi aceasta nu atât pentru că, pe genericul de final al peliculei, aceasta este dedicată “Lui Andrei Tarkovski”, menţiune pe care danezul nu a făcut-o niciodată până acum, la “Breaking the Waves” sau la “Dancer in the Dark”, ori la alte filme aparent mai apropiate de intenţiile cineastului sovietic.
“Antichrist”-ul este tarkovskian în sensul în care ne interesează (recte stilistic, poetic) şi pe care l-am definit când ne-am ocupat de estetica marelui regizor rus. La fel ca şi Tarkovski, Lars von Trier filmează aici “elementele” naturii, Creaţia în cele mai intime resorturi ale sale, pe care le des-compune şi le re-compune pe ecran (fie şi cu ajutorul computerului, nu are nici o importanţă). “Peisajele” lui von Trier sunt fără precedent, modul în care el filmează Pădurea, Natura (simbolizând, mai exact, iraţionalul, inconştientul din noi) rar a fost încercat în cinema.
Nu contează că demersul de aici este invers simetric celui al lui Tarkovski: dacă acolo el era îndreptat spre pozitiv, spre “luminos”, aici, în “Antichrist”, totul este pe negativ, pentru a demonstra aserţiunea “Nature is Satan‘s Church” (cu alte cuvinte, Creaţia este satanică, este cea a unui “demiurg rău”, idee de sorginte gnostică). Ceea ce ne interesează sunt asemănările dintre elementele de limbaj cinematografic, felul în care cele două poetici se apropie şi se intersectează sau devin tangente, depinde de felul în care vrem să privim lucrurile.
Pe de altă parte, aşa-zisul SF “Melancholia” (recent distribuit la noi), prin subiectul său apocaliptic: Pământul îşi trăieşte ultimele clipe dinaintea pieirii sale iminente, prin ciocnirea cu un asteroid, aminteşte în mod bizar de subiectul ultimului film realizat de Andrei Tarkovski, “Sacrificiul”, turnat, culmea, chiar pe pământ scandinav (de altfel, vizionarea filmului arată că trimiterile explicite la Tarkovski sunt mult mai numeroase, în primul rând cele picturale: Brueghel – “Vânători în zăpadă” –, da Vinci, Caravaggio – pictori ale căror lucrări sunt folosite şi de maestrul rus în filmele sale).
Şi aici avem un slogan, o replică mai exact, sugestivă pentru pesimismul funciar al lui von Trier: “The Earth Is Evil”. (Mai) poate cineva să susţină contrariul? Viaţa pe Pământ este malefică, conştientizează personajul interpretat de Kirsten Dunst, a cărei depresie nu este una strict individuală, ci simbolizează “oboseala” de care suferă civilizaţia şi specia. “Pământul nu e altceva decât Răul. Faptul că pe el există şi cai, şi păsări, şi oameni care n-ar face rău nimănui, nu îl salvează. Melancholia e un imens cuptor albastru al unui Auschwitzîn care Terra arde de vie”, scria Cristian Tudor Popescu.
“Ok, I‘m a nazi”!
Lovitură de teatru la festivalul cannez din 2011: Lars von Trier şi-a declarat apetenţa pentru ideologia nazistă şi s-a definit drept simpatizant al lui Hitler! Dacă trecem dincolo de intoxicarea realizată de mediile de “(dez)informare” în masă şi urmărim cu atenţie discursul integral al cineastului, observăm că punctul său de plecare au fost aceleaşi probleme de identitate şi de raportare la sine – etnică şi religioasă – pe care le-am descris mai sus. “Am crezut pentru mult timp că sunt evreu şi eram foarte fericit”, şi-a început von Trier discursul despre avatarurile propriei identităţi, provocat – la conferinţa de presă a filmului “Melancholia”, cu care se afla în competiţia oficială – de o întrebare despre originile sale germane (referindu-se la confuzia în ce-l priveşte pe tatăl său biologic şi la mărturisirea făcută de mama sa pe patul de moarte). “Apoi am cunoscut-o pe Susanne Bier (regizoare daneză şi evreică – n.n.) şi deodată nu mai eram aşa de fericit că sunt evreu. Nu, asta a fost o glumă, scuze. (...) Dar s-a dovedit că nu eram evreu... şi chiar dacă aş fi fost evreu, aş fi fost unul de mâna a doua, pentru că există un fel de ierarhie în populaţia evreiască”, a continuat von Trier mini-expozeul propriei sale vieţi identitare.
“În orice caz, îmi doream să fiu evreu, dar am aflat mai târziu că sunt de fapt nazist, pentru că familia mea era de origine germană... lucru care iar mi-a oferit o oarecare satisfacţie (s.n.)”, a continuat cineastul în mod uluitor, punând întrebări ori asupra propriei sanităţi mentale, ori asupra deliberării şi asumării acestei provocări fără precedent. Fără a îi cere nimeni acest lucru, von Trier a trecut apoi la contrariantele enunţuri despre Führer, care i-au adus atât de mult oprobriu: “Ce pot să zic? Îl înţeleg pe Hitler. Consider că a făcut şi lucruri rele, cu siguranţă, însă pot să mi-l imaginez stând în buncărul lui, la sfârşit. (...) Cred că îl înţeleg ca om.
Nu era ceea ce am putea numi un om bun, dar înţeleg multe lucruri din personalitatea lui şi chiar simpatizez puţin cu el. Bineînţeles, nu susţin cel de-al Doilea Război Mondial şi nu sunt contra evreilor. Sunt, bineînţeles, alături de evrei. Dar nu, nu prea mult, pentru că Israelul este o adevărată pacoste...”. Din gafă (?) în gafă şi din “bâlbă” în “bâlbă”, după ce şi-a exprimat şi admiraţia pentru arhitectul nazist Albert Speer, regizorul a încheiat cu cuvintele “Ok, sunt un nazist!” (cu alte cuvinte, “vă spun ceea ce vreţi să auziţi, dacă asta vreţi să auziţi, asta este în mintea voastră”). Ulterior, Lars von Trier a afirmat şi re-afirmat că totul nu a fost decât o glumă, totul a fost spus pe un ton de glumă: “În mod absolut nu sunt Mel Gibson, mă consider pe jumătate evreu, pentru că o parte din viaţa mea chiar am crezut că sunt pe jumătate evreu (s.n.)”.
Totodată, acest mic/mare scandal (timpul va dovedi care vor fi consecinţele, dacă ele vor exista, asupra carierei lui von Trier) se înscrie perfect în logica provocării pe care a practicat-o dintotdeauna cineastul danez, a cărui operă şi atitudine personală sunt impregnate de postmodernism şi ambiguitate. Subiectul nostru ştie că referirile la Hitler/nazism/Holocaust sunt (ultimul) cel mai mare tabu în lumea intelectuală şi în mass-media (declaraţii similare despre alte genociduri din istorie nu ar fi fost întâmpinate cu aceeaşi ostilitate, remarca, în acele “zile fierbinţi”, un critic de film grec; dacă von Trier ar fi declarat orice altceva “şocant”, de exemplu că este “pedofil”, cel mai probabil ar fi fost aplaudat de cea mai mare parte a stângii intelectuale, ca fiind o “minte deschisă”!), şi exact aici şi-a propus să lovească, spre a dovedi ipocrizia comodă în care se complace umanitatea actuală (o dovadă a planificării este că regizorul mai făcuse, într-un interviu anterior, afirmaţii “reprobabile”, despre “estetica avioanelor Stuka”). Unu, pentru a arăta că îşi permite, doi, pentru a declanşa o (puţin probabilă) discuţie, a mişca puţin lucrurile şi a ridica “vălul” care permite tabuizarea anumitor subiecte istorice.
Trăim într-o lume în care nu contează nimic altceva decât aparenţele, complet lipsită de orice noţiune şi intenţie a esenţelor, şi exact acest lucru şi-a propus şi a reuşit să arate regizorul danez. Reacţia boardului cannez şi a altor “gardieni de serviciu” ai moralităţii şi purităţii ideologice şi ai “corectitudinii politice” a fost promptă: Lars von Trier a fost declarat persona non grata pe Croazetă – decizie fără precedent în istoria festivalurilor de film –, unul dintre sponsori s-a declarat ultragiat, patronul terasei unde urma să aibă loc petrecerea filmului “Melancholia” a anulat party-ul, alţi diverşi finanţatori şi directori de festivaluri s-au arătat “loviţi”, distribuitorul pentru Argentina al “Melancholiei” a mers până acolo încât a anunţat că nu va mai difuza filmul, iar organizaţia The American Gathering of Holocaust Survivors a emis un comunicat în care a scris: “Ca persoană, Von Trier este un eşec moral”.
Reacţia regizorului? “Trebuie să recunosc că sunt oarecum mândru că am fost declarat persona non grata. Cred că familia mea ar fi mândră de mine. Sunt decorat cu un înalt ordin francez. Acum mă aştept să-mi fie smuls de pe piept”, a continuat să glumească Lars von Trier. Sau: “Ce trebuie făcut? Trebuie ca Peter Aalbaek (directorul său de producţie de la studiourile Zentropa – n.n.) să mă plimbe într-o cuşcă, cu gura cusută, dintr-un loc în altul?”. “Şi dacă aş fi fost Hitler – declar acum în mod oficial că nu sunt eu Hitler –, dacă am făcut un film bun cei de la Cannes ar trebui să-l selecteze în concurs”, a apărat von Trier primatul esteticului. (“Înţelepciunea” juriului condus de Robert De Niro a făcut ca, în cele din urmă, filmul “Melancholia” să fie distins cu un premiu de interpretare feminină, acordat actriţei americane Kirsten Dunst.)
“Excentricul” Cristian Tudor Popescu nu se sfieşte, în cronica dedicată filmului, intitulată “Man is the Jew of the World”, să asocieze, mai mult sau mai puţin convingător, “Melancholia” de ideologia nazistă: “Şi totuşi, Lars von Trier n-a făcut doar o glumă provocatoare când şi-a asumat nazismul. Aşa se explică splendoarea uneori narcotică a «Melancholiei», suflul ei suprauman, empatia cu Moartea, seninul din mijlocul arderii de tot. Hitler i-a băgat pe evrei în cuptoare deoarece considera această rasă Răul absolut, care trebuie stârpit. Viziunea artistică a lui von Trier presupune că întreaga rasă umană merită să dispară. Evreii lui von Trier sunt oamenii, toţi oamenii”.
Summa cinematographica
Nu foarte multe sunt filmele datorate cineastului danez, de la debutul său în lungmetraj de acum 24 de ani (exceptăm aici scurtmetrajele), dar ele i-au adus o glorie statornică, pentru un grup restrâns, dar deloc neglijabil, de “fideli”, şi constituie o summa cinematographica imposibil de ocolit şi de evitat în orice discuţie despre cinematograful universal de la cumpăna mileniilor. Este vorba, într-o grupare tematică pe care însuşi regizorul o practică, de titlurile următoare: “Medea” (film TV, 1988) – pe scenariul nefilmat al lui Carl Theodor Dreyer şi un omagiu explicit adus “marelui maestru” danez, celui cu care trebuie asociat în primul şi în primul rând numele lui von Trier –, aşanumita “trilogie în E” – “Element of Crime” (1984), “Epidemic” (1988) şi “Europa” (1991) –, aşanumita “trilogie a bunătăţii” (sau a “Inimii de Aur”) – “Breaking the Waves” (1996), “Idioterne” (1998) şi “Dancer in the Dark” (2000) –, aşanumita trilogie “US of A”, o trilogie despre “America” – “Dogville” (2003), “Manderlay” (2005) şi încă nefilmatul “Washington” –, aşazisa comedie “Şeful şefilor” (2007), aşazisul “horror metafizic” “Antichrist” (2009), aşazisul “SF apocaliptic” “Melancholia” (2011), serialul de televiziune “Riget” / “The Kingdom” (prima serie în 1994, a doua în 1997), precum şi de o serie de documentare şi de intervenţii şi colaborări în filmele altor autori.
Dogma 95
Este un loc comun că mare parte din notorietatea actuală a lui von Trier i-a fost adusă de manifestul Dogma 95, de la mijlocul deceniului 10 al secolului trecut, temerară tentativă de provocare a unui revivalal cinemaului autenticist, dreyerian/bressonian, şi de revizitare a filmului vertovian, documentarist, a cărei influenţă şi importanţă face încă obiectul controverselor printre specialişti, lucrurile nefiind încă tranşate şi clasate definitiv. Admirabile, cum spuneam, au fost încercarea de reîntoarcere la rădăcinile teoretice ale cinemaului de autor şi critica implicită a drumului pe care cinematografia mondială a luat-o începând cu anii ‘60-‘70 (mai precis odată cu Lucas şi Spielberg) – cu alte cuvinte, reîntoarcerea la Lumière, în urma excesului de Méliès!
“În 1960 s-a umplut paharul! Filmul fusese cosmetizat până la moarte, spuneau ei; şi totuşi, de atunci folosirea cosmeticelor a cunoscut o adevărată explozie”, clamau semnatarii manifestului Dogma 95 (mai precis, Lars von Trier şi Thomas Vinterberg). “Sarcina «supremă» a producătorilor decadenţi este să prostească publicul. De asta suntem aşa de mândri? Asta este ceea ce ne-au adus cei «100 de ani»? Iluzii prin care pot fi comunicate emoţiile? Prin libera alegere, de către artistul individual, a modului de a păcăli?”. Dacă ar fi nevoit să descrie scopul real al conceptului Dogma 95, spune Lars von Trier, l-ar descrie ca pe o căutare a autenticităţii (daneză: aegthed).
Fragment din teza de doctorat a autorului, “Cinematograful religiilor şi religiile cinematografului”
Care este reacția ta?
