Mama lui Kevin
Actriţa britanică Tilda Swinton, care s-a impus în 1992 cu rolul titular din „Orlando”, oferă un nou recital actoricesc în „Trebuie să vorbim despre Kevin”, drama stilizată a regizoarei scoţiene Lynne Ramsay.
 |
|
Încă de la primul cadru al filmului, acesta nu face altceva decât să-şi streseze spectatorul (vizual şi auditiv), să-i inducă o stare de nesiguranţă şi de tensiune imposibil de stăpânit. Numai că nu este vorba despre ceva care urmează (sau e posibil) să se întâmple (după definiţia clasică a suspansului dată de Hitchcock), ci de ceva care a avut loc deja, într-un trecut neprecizat. Bănuim (sau am aflat din ce-am citit despre film) că vom avea de-a face cu copii puşi într-o situaţie greu de acceptat, dar nu ştim încă ce şi cum. Copilul – fie el posedat, maltratat/mutilat sau demoni(c)zat, victimă sau agresor – este unul din caii de bătaie favoriţi ai unui anume tip de cinematograf, iar acest „We Need to Talk About Kevin” se integrează perfect în linia cu pricina.
În principiu, schema narativă a filmului se reduce la un singur lucru: Autorul (mă rog, autorii, pentru că scenariul co-scris de Lynne Ramsay transpune un roman al scriitoarei americane Lionel Shriver) ştie foarte bine cum se termină toată tărăşenia, dar ne livrează accesul la această “revelaţie” cu picătura, pentru a face mai dulce “chinul” receptorului. Naraţiunile de acest gen cer, de obicei, o a doua parcurgere, pentru a vedea dacă toate piesele puzzle-ului sunt la locul lor şi nu s-au comis erori. Este una dintre cele mai facile tehnici narative, de când s-au inventat poveştile. Autorii lui “Kevin” o respectă ca la carte, dar nu aceasta este miza filmului, din moment ce ne dăm seama, după scurtă vreme, cam despre ce este vorba, în orice caz înţelegem că fapta comisă de adolescentul Kevin este una abominabilă.
Atmosferă onirică
Regizoarea Lynne Ramsay este mult mai preocupată de modul în care-şi realizează filmul, decât de ce spune acesta (adică, nimic). De aceea, practică o hiper-stilizare, care nu era cerută în mod necesar de subiect/poveste. Se vede clar că Ramsay este silitoare şi şi-a făcut bine “temele”, însuşindu-şi toate poncifele cinematografului “art house”. Scopul este impresionarea a cât mai multe categorii-ţintă, de la esteţii subţiri până la nelipsiţii snobi, iar acest lucru i-a reuşit din plin autoarei (pe principiul “astăzi nu se mai fac astfel de filme...”). Fără să mai vorbim despre potenţialul care zace în ambiguitatea poveştii, capabil de a impresiona de la amatorii naivi de horror până la obstinaţii ideologici de stânga.
Nu atât de „Copilul lui Rosemary” (regizat de Roman Polanski în 1968), care are o structură totuşi hollywoodiană, ar trebui apropiat acest film, ci de cinematograful britanic/american al decadei ’65-’75, cel al asociaţiilor libere, indirecte, cu accent pus mai mult pe psihologie decât pe acţiune, în care a excelat, de exemplu, un Nicolas Roeg în prima parte a carierei sale regizorale. „We Need to Talk About Kevin”, un film 100% britanic, revizitează în mod admirabil acest patrimoniu al cinemaului insular. Până la urmă, se reuşeşte crearea atmosferei onirico-patologice, şi cu ea rămânem până la sfârşit.
„Pervers polimorf”
În plus, niciodată nu avem aici prezenţa/intervenţia supranaturalului, ca în horrorurile de tip „The Omen”; eventualele explicaţii ale gestului lui Kevin sunt strict psihologice/culturale. S-ar putea specula că, de fapt, Kevin nu a fost iubit niciodată cu adevărat de mama sa, şi de aici tot răul şi toată tragedia, dar ar fi facil. Prostul gust (sau bunul gust, prost înţeles) îi face pe scenarişti să bifeze toate scenele previzibile: copilul îşi surprinde părinţii făcând sex (oral), mama îşi surprinde băiatul în plin act autoerotic etc. Portretul lui Kevin (americanul Ezra Miller, greu de uitat) respectă definiţia freudiană a copilului ca „pervers polimorf”, dar, cum spuneam, totul e prea aşa cum trebuie să fie.
Dar acesta nu este filmul lui Kevin, ci cel al mamei sale, al cărei flux mental ne conduce, practic, prin meandrele cumplitei tragedii. Este un rol de excepţie pentru una dintre cele mai „stranii” actriţe contemporane, Tilda Swinton (şi ea, de origine scoţiană), neuitată interpretă a lui Orlando, personajul creat de Virginia Woolf, în ecranizarea realizată de Sally Potter în 1992 (deşi cel care a format-o este legendarul regizor Derek Jarman, cu care a lucrat timp de un deceniu). Muzica originală este semnată de Jonny Greenwood, unul dintre „creierele” formaţiei Radiohead, premiat la Berlin pentru muzica din capodopera „There Will Be Blood”.
Articol apărut pe platforma adevarul.ro
Care este reacția ta?
