Matei Vişniec, despre „Negustorul de iluzii“ din societatea contemporană

Cum a început anul 2014 pentru dumneavoastră?

Scriitorul, în 1985 Foto: Arhiva personală

Matei Vişniec: A început, pe 4 ianuarie, cu o premieră în Brazilia, în oraşul Salvador de Bahia. Mi s-a jucat acolo o piesă nouă, intitulată „De ce Hecuba“. Este o piesă despre război şi violenţă, pornind de la personajul Hecuba, soţia lui Priam, regele Troiei. Hecuba este mama care şi-a pierdut în război 19 băieţi. Din păcate, pe planetă continuă să existe numeroase „Hecube“. În martie/aprilie voi avea o piesă într-un mic teatru parizian, Guichet Montparnasse: este vorba de „Cabaretul cuvintelor“, care se joacă şi în România. În această lună ianuarie se mai joacă la Atena piesa mea „Angajare de clovn“. În România am avut satisfacţia să văd că una din piesele mele scrise cu 30 de ani în urmă, „Spectatorul condamnat la moarte“, a trezit interesul unui regizor tânăr, Răzvan Mureşan, şi al unor actori tineri. Spectacolul se joacă la Cluj, într-un spaţiu intim, la „Art Club“, producţia fiind asigurată de Teatrul Naţional. În această lună ianuarie (când împlinesc 58 de ani) mi se pare realmente că primesc un mare cadou din partea tinerilor când mă „descoperă“ sau când se regăsesc în piesele mele.

Aura magică a oricărui început

În „Negustorul de începuturi de roman“, intercalaţi poeme, scrisori, vise în planul narativ, de ce aţi ales acest tip de scriitură? Ce înseamnă un roman caleidoscopic, în viziunea dumneavoastră?                                                              

Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, spune un proverb. Este însă o expresie a obsesiei pe care o avem noi, oamenii, pentru începuturi. În viaţă, spune vocea înţelepciunii populare, este important să începi cu dreptul. Iar primul sfat care i se dă unui copil în prima zi de şcoală este „ai grijă să fii luat de bun de la început“. Începutul are o aură magică, iar uneori trebuie marcat printr-o ceremonie. Prima piatră de temelie a unui edificiu se sfinţeşte în general sau este pusă într-un cadru festiv.

Cu câţiva ani în urmă am scris o piesă pentru o companie franceză care urma să joace spectacolul la Festivalul de Teatru de la Avignon. Cu oarecare jenă, dar în acelaşi timp pe un ton extrem de serios, regizorul mi-a sugerat că ar fi foarte bine dacă titlul pe care urma să-l aleg pentru piesă ar începe cu litera A. „De ce?“, am întrebat. „Pentru că în caietul program al secţiunii OFF a festivalului, printre sutele de spectacole, al nostru ar figura, cu litera A, ceva mai în faţă şi ar avea şansa de a atrage mai repede atenţia“, mi-a răspuns.

În toamna anului 2013, în Franţa, au fost lansate în librării 550 de cărţi noi. Imposibil, în aceste condiţii, de recomandat publicului cele mai reuşite romane, dar Agenţia France Presse a citat într-o depeşă câteva prime fraze în ideea că ar putea fi tot atâtea repere. „În definitiv, dacă vă place prima frază, există şanse să vă placă întregul roman“, le spunea de fapt AFP cititorilor potenţiali.
 

Vă preocupă, aşadar, grija cu care începem un lucru?

Da, dintotdeauna m-a interesat acest fenomen. Este una din iluziile noastre cele mai sublime, în numele căreia
ne-am structurat viaţa. Fiecare dimineaţă este un început, dar şi fiecare zi de luni sau fiecare început de lună, ca să nu mai vorbim de delirul care marchează începutul de an sau începutul de secol.
 

Suntem noi, oamenii de astăzi, mai obsedaţi de începuturi decât altădată?

Omul contemporan, devenit un mutant genetic al societăţii de consum, este mai mult decât obsedat de începuturi, el are o foame de începuturi. Nu trebuie văzut nimic ontologic sau metafizic în goana sa după începuturi, ci doar o fugă de responsabilitate, o evitare a implicării în profunzime, o plăcere de a „surfa“ pe suprafaţa vieţii.

Oare nu este invenţia telecomenzii o modalitate de a-l hrăni pe omul transformat în consumator cu infinite începuturi? Zapând sau butonând în faţa televizorului sărim de la un început la altul, ne hrănim cu iluzia că deschidem noi secvenţe de viaţă sau de divertisment. S-ar spune că societatea a uitat să aibă răbdare, înfruntând dificultăţile iniţierii treptate. Facem copii, dar nu mai avem răbdare să-i educăm. Cumpărăm lucruri de care ne plictisim imediat. Declanşăm revoluţii, dar nu mai avem energia de a construi societăţi trainice pe ruinele emoţiilor iniţiale... 

„Am scris poezie ca un nebun“

Scriitorul, în 1999 Foto: Arhiva personală

Poate fi salvat romanul ca gen? Credeţi, într-adevăr, că scriitorul poate fi înlocuit şi computerele vor putea scrie romane?

Romanul rămâne genul literar major prin excelenţă. Cu mulţi ani în urmă mă irita o afirmaţie a lui Nicolae Breban care spunea că o cultură se impune în lume în primul rând prin roman şi nicidecum prin alte genuri literare – poezie, teatru, eseu. Pe vremea aceea cosideram că poezia generaţiei mele, generaţia’80, era atât de puternică şi interesantă încât mi se părea nedrept să nu fie tradusă de urgenţă în toate limbile pământului. Viaţa în Franţa mi-a deschis însă alte orizonturi. Editurile se interesează în primul rând de roman. Marile vânzări, marile succese, tentaţiile cinematografice sunt legate de roman. Eu însumi am scris cinci romane, fascinat de „lupta“ cu acest gen care îţi impune o anume disciplină, dar care te şi înarmează cu instrumente extrem de sensibile pentru captarea contradicţiilor umane şi ale societăţii.
 

Între teatru, proză şi poezie, ce alegeţi? La ce proiect lucraţi acum?

Genurile literare sunt toate, într-un fel, „copiii“ mei. Am scris poezie ca un nebun şi am crezut în forţa ei, iar din când în când mai scriu, deşi nu am publicat multe volume, cinci în total. Am scris însă multe piese – nu le-am numărat –, dar am publicat mult teatru în România şi în Franţa.

De altfel, pentru acest an  pregătesc un nou volum de teatru, care se va numi „Omul din care a fost extras răul“. Din când în când însă, cum a fost cazul cu „Negustorul de începuturi de roman“, mă confrunt cu enormele provocări ale acestui gen literar în care se pot topi uneori şi celelalte. În noul meu roman „caleidoscop“ figurează de altfel texte care, extrase din context, ar putea fi considerate nişte poeme sau nişte monoloage.

Romanul este pentru mine şi un fel de instrument de navigaţie deasupra tuturor frontierelor literare şi conceptuale. Este instrumentul care se transformă în timp ce-l utilizezi şi care te transformă în timp ce descoperi cu el lumea. Eu însumi am ieşit „transformat“ din fiecare experienţă romanescă. Romanele mele au fost tot atâtea experienţe de laborator asupra propriei mele fiinţe.

„Nu trebuie rataţi Tournier, Le Clézio şi Houellebecq“

Dacă ar fi să recomandaţi unui cititor român trei autori contemporani francezi, ce nume aţi alege?

Aş spune că în nici un caz nu trebuie rataţi Michel Tournier, Le Clézio şi Patrik Modiano. Aş recomanda însă şi un fenomen literar, cel reprezentat de Michel Houellebecq. Iar dintre cărţile sale aş recomanda cu prioritate „Particulele elementare“. Iar dacă ar fi să recomand un autor francez „la modă“, aş spune automat Amélie Nothomb.

„Camus merită citit la orice vârstă“

Care este autorul francez care v-a marcat cel mai mult în perioada formării ca scriitor?

Albert Camus. Cred că de la vârsta de 16 ani mă urmăresc romanele sale „Străinul“, „Ciuma“, precum şi eseurile sale dintr-un volum intitulat „Exilul şi împărăţia“. Se spune despre Camus că este un autor pe care îl iubesc în special elevii de liceu, deci tranşa de vârstă cuprinsă între 14 şi 18 ani. Camus merită citit la orice vârstă. Anul trecut s-au împlinit o sută de ani de la naşterea sa, iar în Franţa el a fost amplu omagiat. Acest autor rămâne şi un exemplu de exigenţă morală, el a rămas toată viaţa sa departe de toate fascinaţiile ideologice.
 

Dacă ar fi să recomandaţi un autor francez atipic, „o perlă rară“, care ar fi acesta?

Imediat îmi vin în minte numele lui Philipe Delerm şi cartea sa „La première gorgée de bière et autres plaisirs minuscules“/„Prima înghiţitură de bere şi alte plăceri minuscule“. Dar mă gândesc şi la un autor care nu are limite în reinventarea limbii franceze, Valère Novarina, un poet total în tot ceea ce face, un artist care topeşte frontierele dintre genurile literare şi-i face pe francezi să-şi redescopere limba şi potenţialităţile ei nebănuite. Iată ce spune Valére Novarina într-un eseu (citez din memorie): „Trebuie să scriem ca şi cum am urla, ca şi cum am scuipa, ca şi cum am vomita“.
 

Urmăriţi literatura filosofică, destul de abundentă, din Franţa?

Foto: Andra Badulesco

În acest domeniu aş pronunţa numele unui filosof care m-a făcut să tresar deseori în ultimii ani, este vorba de Michel Onfray. Cred că una dintre cărţile sale, un tratat de „ateologie“, „Traité d’athéologie“, ar trebui studiată în toate liceele din România şi din lume. El a mai publicat însă o monumentală lucrare despre Freud, în care îl demitizează total pe părintele psihanalizei şi nu se teme să pună în lumină imensa dimensiune comercială a acestei „metode“ care, pentru Michel Onfray, nu are nimic ştiinţific.

Citiţi romanele recompensate cu celebrul premiu Goncourt?

Pe unele le-am citit din scoarţă în scoarţă, pe altele le-amrăsfoit doar şi mi-am dat seama imediat că nu mă interesau, fiind mai degrabă comerciale şi adresate publicului larg care vrea să cumpere un „cadou cultural“ de Crăciun. Dar mi-a plăcut mult, acum câţiva ani, „Le soleil des Scorta“ / „Soarele familiei Scorta“ de Laurent Gaudé.

Anna Gavalda scrie poveşti de suflet

Ce scriitoare femei sunt foarte cunoscute în Franţa, în afară de Amélie Nothomb, care publică un roman pe an?

Două autoare îmi vin imediat în minte, surprinzătoare şi interesante: Marie Darrieussecq şi Anna Gavalda. Romanul lui Marie Darrieussecq, „Truismes“, este o capodoperă-miniatură: povestea unei tinere femei care se transformă treptat în... scroafă. Iar din cartea Annei Gavalda intitulată „Je voudrais que quelqu’un m’attende quelque part“ /„Aş vrea să mă aştepte cineva undeva“ emană o infinită tandreţe, este o proză sensibilă fără să fie sentimentală, cu poveşti de suflet, dar evitând dulcegăria.
 

Cum s-a văzut Târgul de carte Gaudeamus de la Bucureşti, la care aţi participat toamna trecută, prin ochiul scriitorului obişnuit cu saloanele de carte din Franţa?

Am venit deseori în România pentru a participa la Salonul de carte Gaudeamus. Pentru mine acest târg de carte a devenit chiar un fel de pelerinaj anual: am ocazia, în doar două sau trei zile, să revăd enorm de mulţi prieteni şi să întâlnesc practic întreaga lume literară. Dar cel mai important lucru este că în România oamenii citesc cărţi şi cumpără cărţi, în ciuda crizei. Am simţit de fiecare dată la Gaudeamus o vibraţie pozitivă, o energie bună, o foame de dialog şi de dezbateri. Ca să nu mai spun că scriitorii atrag în conti-

nuare publicul, ei rămân oarecum nişte personaje adulate, poate chiar misterioase. Cine scrie sute de mii de cuvinte din pasiune interioară înseamnă că are, poate, ceva de spus. Iar publicul este avid să audă acest mesaj. 
 

Un roman despre „un nou tip de drog social"

Volumul „Negustorul de începuturi de roman“ a fost publicat la Editura Cartea Românească.

„La Hollywood, la fiecare 45 de secunde intervine o nouă descărcare de adrenalină, întreaga naraţiune este o succesiune de începuturi nervoase. Iată punctul de plecare al romanului meu în care încerc să observ evoluţia unui nou tip de drog social: dependenţa de iluzia începutului. Şi de ce să nu scriu, într-o lume în care doar începuturile sunt tentante, un roman format numai din începuturi?“, spune scriitorul. Vişniec satirizează speranţele oamenilor contemporani, care cred că viteza înseamnă calitate.

BIO

Interviu publicat în Adevărul

Citiţi şi:

Matei Vişniec despre viaţă şi moarte