Regizorul Andrei Şerban, de 16 ani împotriva curentului

...Paradoxal, regizorul tocmai pusese în scenă, la Sibiu, o piesă clasică, Pescăruşul, de A.P. Cehov. Andrei Şerban, care a montat şi opera Manon la Staatsoper din Viena, la începutul lui 2007, vorbeşte despre cele două spectacole antinomice şi povesteşte despre ce înseamnă acasă pentru el.  Artistul este stabilit în Statele Unite din 1969.

Publicul clujean a fost pregătit pentru un spectacol ieşit din tipare, Purificare, după piesa lui Sarah Kane?

Intenţionat am ales Clujul. Acest oraş civilizat, mai burghez, a avut nevoie de un şoc. Teatrul românesc are nevoie de un şoc, căci ori hibernează, ori face prostii. Există excepţii în câteva spectacole de valoare, dar în general nu se prea întâmplă nimic.

Purificare este o piesă brutală şi inconfortabilă, dar şi poetică şi tulburătoare, este o explorare a sufletului în ce are frumos şi dezolant. O parte din teatrul de azi e mult prea agresiv, mult prea vulgar. Dar scopul acestei piese nu este o expunere gratuită a brutalităţii. Limbajul şi imaginea îi scutură pe spectatori din rărunchi, îi provoacă, lăsându-i la sfârşit zguduiţi, dar cu posibilitatea unei perspective noi, căci, în plin iad al relaţiilor umane, rămâne o speranţă.

De ce aţi ales după Cehov o autoare rebelă, care s-a sinucis la 28 de ani?

Îmi plac contrastele. Nu vreau să mă repet. Încerc să scap de stilul ,,Andrei Şerban" şi doresc să nu mi se recunoască semnătura de la un spectacol la altul.

Aţi mai montat până acum încă de două ori Pescăruşul, la Tokyo şi New York. Ce aţi descoperit nou, la Sibiu, în textul lui Cehov?

Am văzut mai clar că temele piesei sunt arta, dragostea şi viaţa. Întrebarea pentru noi, cei care lucrăm în teatru: ce înseamnă să fii artist? Ce înseamnă să fii un om? Dacă eşti îndrăgostit de teatru, poţi fi îndrăgostit şi de viaţă sau, dimpotrivă, te refugiezi în artă ca să te aperi şi să te ascunzi de viaţă? Cu Maşa Dinescu am încercat să traducem în aşa fel ca piesa să aibă loc acum şi aici,  nu în Rusia romantică, ci în noi, ca să ne vedem aşa cum suntem, versiunea păstrând esenţa lui Cehov, a doctorului care observă lumea la rece şi la cald, cu o rigoare exactă şi o simpatie plină de compasiune.

Cum relaţionează Arkadina, jucată de Maia Morgenstern, cu Treplev, interpretat de Istodor, fiul ei?

Arkadina nu-şi sacrifică fiul pentru iubire, asta ar fi încă romantic, ci pentru o iluzie, aceea a scenei, a gloriei, a aplauzelor deşarte.

De aceea i-am distribuit împreună: mama şi fiul într-o relaţie adevărată, în care nu pot minţi, nu pot exagera. Tudor, fiind încă student la UNATC, nu are tehnica impecabilă a Maiei, dar are o sinceritate şi un adevăr de la care poate câştiga şi ea, debarasându-se de anumite clişee acumulate. Este o relaţie care îi ajută mult pe amândoi.

De ce consideraţi Pescăruşul cea mai neromantică dintre piesele lui Cehov?

Titlul piesei este amăgitor de poetic, pseudopoetic, la fel cum este şi titlul Livezii de vişini. Ne putem întreba de ce i-a dat Cehov Pescăruşului subtitlul O comedie. Poate pentru că sentimentele afişate sunt ori false, ori supraevaluate. Spiritul acestei piese este predominant antiromantic. Dorinţele romantice repetate care nu au ecou, izbucnirile entuziaste pline de epitete laudative, care nu sunt decât vorbe goale, personajele care îşi deschid larg inimile, dar nu se ascultă unii pe ceilalţi, toate acestea au ca subtext absenţa dragostei.

Substanţa principală a Pescăruşului este aşadar comică, în sensul atitudinii lui Cehov, a punctului său de vedere asupra lumii văzute ca şi comedie umană, undeva între sensul dantesc de divina comedia şi sensul balzacian. Cehov deviază în mod constant lucrurile în aşa fel încât să nu fie luate prea în serios. Greşeala e a noastră, a artiştilor, căci ne luăm prea în serios, credem în iluzie şi ne minţim pe noi şi-i minţim şi pe spectatori.

Cum aţi reuşit să sugeraţi perspectiva morţii pescăruşului?

Am încercat împreună cu scenograful Andu Dumitrescu să anulăm diferenţa dintre scenă şi sală, spectatorii sunt în acelaşi spaţiu cu actorii, invitaţi şi martori ai acţiunii. Astfel ei devin implicaţi activ, ce se întâmplă în actori se întâmplă şi în ei, căci actorii îi privesc în ochi, li se adresează lor, spunându-le: despre voi e vorba, despre viaţa voastră.

Ce înseamnă acasă acum pentru dvs? Cum sunt pe scenă actorii noştri faţă de cei din străinătate?

Acasă nu e nicăieri în lumea dezaxată în care trăim, acasă nu mai există. Cu toate acestea, m-am simţit excepţional de bine la Cluj şi la Sibiu. Actorii au fost minunaţi, flexibili, au îndrăgit ideea de exerciţii şi antrenament zilnic şi au evoluat vizibil de la o zi la alta.

Cum s-a ajuns să nu mai existe Centrul ,,Andrei Şerban" la Teatrul Naţional? Cum comentaţi conflictul cu Ion Caramitru?

Nu este un conflict. E vorba de un furt intelectual, căci ideea centrului a fost a mea. Domnia Sa şi Mona Muscă au falsificat proiectul de hotărâre de guvern cu care fusesem de acord anul trecut, astfel că în forma definitivă, aprobată de guvern în absenţa mea din ţară, toate punctele anterior convenite au fost trădate. Este a nu ştiu câta oară când repet că doresc să nu mai vorbesc de acest centru blestemat, dar nimeni nu aude şi continuă să mi se pună întrebări inutile, iar hoţul va sta liniştit în scaunul lui. De 16 ani merg împotriva curentului, o fac zâmbind. E un adevăr al tranziţiei că cei care apăreau prieteni sunt de fapt duşmani.

Ce s-a pierdut de fapt? Care este răul cel mai mare din sistemul teatral românesc?

Tinerii care aveau o mare nevoie de o şcoală adevărată de teatru, cu metodele cele mai avansate, ei au fost sacrificaţi, lor li s-a furat un drept. Răul cel mai mare este inerţia, spiritul de gaşcă şi automulţumirea, sindromul provincial ,,noi suntem cei mai tari... ca la noi nu-i nicăieri”.

Într-un climat lipsit de o adevărată curiozitate, prezenţa mea în teatru cu exerciţiile şi metodele mele irită mult, iar declaraţiile pe care le fac îi  înfurie pe cei care mă detestă.

Visurile legate de teatru vi s-au împlinit în SUA?

În primul rând nu prea mai am visuri, în sensul de iluzii, căci vedeţi, chiar în Pescăruşul e vorba despre cât de uşor ne putem arde şi distruge viaţa cu iluzii. În acelaşi timp, fiind de 35 de ani în exil şi întâmpinând obstacole la tot pasul, m-am călit, m-am fortificat. Exilul pe unii îi slăbeşte, pe mine m-a format. Dacă rămâneam în România, poate eram şi eu un găşcar invidios, rău cu cei dinafară, cârcotaş pe la colţuri, bălăcindu-mă în modestul meu jacuzzi de automulţumire.

Nu, nici în America nu se calcă pe aur, cum cred, naiv, unii. Acolo tot ce contează este randamentul, ceea ce livrezi. Dacă sala nu e plină la premieră, dacă ai o cronică proastă în New York Times, după o săptămână eşti pe stradă. Dar atunci te mobilizezi din nou. Spre deosebire de România, unde stai şi te jeluieşti şi te consideri victima lui Papuc, acolo, dacă ai pierdut tot, nu-i nimic, mâine o porneşti iar la drum să cauţi altceva.

Toţi cei cu care lucrez în teatru emană o mare dragoste şi nevoia naturală de a fi împreună şi eu urmăresc cu ei împlinirea acestei nevoi. Obstacolele iminente nu ne pot opri, dacă există dragoste. Chiar Sarah Kane spunea înainte să moară: ,,Ce îi animă pe oameni este nevoia, nu obstacolul".

La Staatsoper, Manon, interpretată de Anna Netrebko, este foarte provocatoare... 

Ea e atrasă de tot ce e uşor, de erotism şi nu îi e frică de niciun tabu moral, e în sensul acesta, liberă, dezinhibată, ca şi Carmen.

Cum aţi vizualizat întrepătrunderea unor  lumi atât de diferite, ca cele din Manon, opera comică a lui Massenet, pe care aţi montat-o în martie 2007 la Viena?

Am vrut să fac o poveste foarte veridică, ca un film neorealist. Toată opera pendulează între două locuri, Notre-Dame şi, respectiv, Place Pigale, cu Moulin Rouge, între dorinţa de puritate şi tentaţiile perdiţiei. Între aceste două locuri, e foarte multă ironie şi tristeţe, ca un film noir, o Franţă americană a ,,depresiei".

Aţi vrut să provocaţi cu orice chip, prin extravaganţa momentului Broadway?

Cele trei fete uşoare, printre care Poussette, interpretată de românca Simina Ivan, sunt într-adevăr prezenţe explozive. Am recreat atmosfera din L’Hôtel de Transylvanie, un loc interzis, al mafiei, care se află la un subsol, unde gangsterii joacă cărţi. Am avut un decorator de geniu, Peter Pabst, care lucrează cu celebra Pina Bausch.  El a creat imaginea în oglindă a meselor care se reflectă la infinit. În Manon, am făcut un film, fară să am cameră. Videoproiecţiile din final cu marea, cu lanul de trestii, continuă vizual starea de pe scenă. Manon e muribundă şi natura participă la suferinţa ei.

Videoproiecţiile prelungesc emoţia, natura participă în furtună, luna ajută în sens filmic muzica. Mie îmi place Massenet, muzica e foarte delicată şi are mult umor, seamănă cu Offenbach.

Manon-ul lui Puccini este mai abrupt. Nu am făcut ceva convenţional, din secolul al XIX-lea, cu rochii lungi şi maniere frumoase. Această marmeladă nu mă interesează şi am căutat să am un ochi proaspăt asupra lucrării.

Actorii din Purificare au fost lângă dvs. la avanpremiera de la Staatsoper. Ce i-a mobilizat să vină până la Viena?

Actorii au  fost aşa de încântaţi că au primit atâtea nominalizări UNITER, câte nu a primit teatrul din Cluj niciodată pentru vreun spectacol. Ca un gest de mulţumire şi de respect, s-au suit în autobuz şi au venit să fie alături de mine.

E foarte tuşant pentru mine. În România, lucrurile sunt inexplicabile. După ce a fost furat Centrul de Creaţie de la Naţional, au venit dintr-odată atâtea nominalizări pentru spectacolul meu. Mă bucur pentru actori. Le merită!

                                                               30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic, București, 2008