Teodor Baconsky despre nesăbuița lumii de azi

De la semantica râsului în Biblie, la râsul feminin, la râsul smintitului şi râsul exorcizant, până la râsul în faţa morţii, Baconsky analizează profanul şi sacrul în Bizanţul privit ca teatru al sfinţeniei, ajungând la Sfinţii mimi şi la nebunii întru Christos.

Volumul a fost publicat parţial şi la Paris, în 1996, sub titlul Le rire des Pères şi, în versiune românească integrală, sub titlul: Râsul Patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană, la Editura Anastasia, în 1996, cu o prefaţă de Andrei Pleşu.

Râsul este o formă de exorcizare?

Omul e unica fiinţă capabilă să râdă. Primatele au uneori expresii fizionomice asemănătoare cu râsul, însă nu râd cu adevărat, căci nu percep comicul intrinsec al existenţei. De vreme ce râsul diminuează frica de viaţă şi de moarte, omul a căutat să-l ia în râs până şi pe diavol. Prin urmare, da, râsul are şi o funcţie de exorcizare, de alungare a răului. Când râdem, o facem şi pentru a dovedi că ţinem sub control sursa tensiunilor noastre. Cartea mea cuprinde un capitol dedicat râsului exorcizant, aşa cum apare el în textele despre Părinţii Pustiei.

Cât îi este îngăduit să râdă omului religios?

Homo religiosus are deopotrivă dreptul, plăcerea şi ocazia de a râde. Numai că nu râde oricum, oriunde, de orice şi de oricine. Fie că ne referim la creştinism sau la orice altă mare religie, observăm că individul credincios e instruit pentru a practica măsura. Râsul figurează în literatura patristică, numai că e strict codificat. Figurile exemplare – sfinţi, episcopi, monahi – transmit, prin deriziune, un mesaj precis. În aria iudeo-creştină, râsul a fost mai degrabă reprimat. Nu se face să râzi în sinagogă sau în biserică. Pentru autorităţile creştine din primele secole, râsul se însoţeşte automat cu lăcomia, cu desfrânarea etc. Au fost şi Părinţi ai Bisericii apropiaţi de etica greco-latină şi deci mai îngăduitori cu reflexul de a râde. Un exemplu ar fi Clement Alexandrinul, care s-a ferit să demonizeze râsul. Pentru el, hohoteala excesivă nu era decât un semn de proastă creştere.

Cum definiţi ironia metafizică? Dar râsul nebunilor întru Christos?

Aş spune că ironia metafizică e omagiul pe care îndoiala îl aduce nevoii noastre de a fi siguri că Dumnezeu... nu ne-a uitat. Râsul nebunilor întru Christos, de care m-am ocupat în cartea mea, ţine de acest registru. Pomenitele personalităţi religioase simulau nebunia pentru a denunţa ipocrizia socială, dar şi pentru a depăşi limitele omenescului. Biserica i-a pus în calendar, dar nu a încurajat pe nimeni să-i imite. Oricum, cred că avem de câştigat studiind motivaţiile din spatele isprăvilor adesea şocante pe care le au la activ.

Care a fost evoluaţia râsului în cultura religioasă bizantină?

Cultura bizantină e combinaţia dintre Atena, Roma şi Ierusalim. A mers în general pe o linie sobră, dar a perpetuat şi plăcerile vieţii: jocurile de circ, teatrul, petrecerile populare, completate (în cazul elitelor) prin lecturi, vânătoare, aventură militară sau intrigă politică. Graţie cercetării pe care am făcut-o, am desenat graficul râsului în societatea romano-bizantină. Perioadele permisive au alternat cu cele rigoriste. Mi-a devenit limpede că idealul ascetic promovat de cler şi în mediile călugăreşti nu a corespuns niciodată realităţii mai largi. Bizantinii căutau să-şi disciplineze râsul, dar erau prea rafinaţi pentru a trăi pe jumătate. Ce-i drept, după secolul XII, când Imperiul bizantin declină, lumea devine mai austeră şi pofta de a râde face treptat loc unei morale apocaliptice.

Clovnul jonglează cu ironia metafizică?

Clovnul apare ca un specialist al ironiei metafizice, de care vorbeaţi. În ce-i priveşte pe sfinţii-mimi (actori păgâni convertiţi pe scenă, în timp ce parodiau botezul), ei ne demonstrează capacitatea şi voinţa creştinismului răsăritean de a evangheliza toate meseriile. E aici un foarte lăudabil semn de liberalism teologic.

Cum râd occidentalii în lumea lor?

Fostul Occident (adică UE de astăzi) râde pe săturate, dat fiind că democraţia a pătruns în toate pliurile vieţii colective. Râsul contemporan exprimă atât sporirea timpului liber, cât şi societatea-spectacol, în care transparenţa duce la exhibiţionism. Dată fiind misiunea mea la Paris, caut desigur să contribui, din prima linie, la dezvoltarea relaţiilor româno-franceze. Şi încerc să-mi păstrez umorul, tocmai pentru că lumea de azi e ridicol de nesăbuită.

  30 de interviuri eveniment,
Editura Tritonic,  București, 2008