„Toată lumea din familia noastră” și dezastrul social din tranziția românească

Toată lumea din familia noastră (România, 2012) Regia: Radu Jude Cu: Şerban Pavlu, Mihaela Sîrbu, Gabriel Spahiu, Sofia Nicolaescu, Tamara Buciuceanu

Un tată divorţat (Şerban Pavlu) vrea să-şi ia fetiţa pentru a petrece împreună un weekend la mare, dar pentru asta trebuie să treacă de împotrivirea ex-soţiei sale (Mihaela Sîrbu) şi a actualului ei partener (Gabriel Spahiu). Cum Marius, ex-soţul frustrat, posedă un temperament destul de excesiv, lucrurile degenerează imediat şi scapă rapid de sub control. Chiar dacă efectul produs asupra micuţei Sofia (Sofia Nicolaescu) de „războiul în apartament” la care asistă (aparent) neştiutoare nu ne este arătat, el cu siguranţă există şi se va manifesta mai târziu, subiect pentru un (eventual) viitor film.

Dacă Radu Muntean a fost (prea) repede socotit, după filme ca „Boogie” şi „Marţi, după Crăciun”, un „cineast al relaţiei de cuplu”, Radu Jude ar putea fi considerat că se specializează în analiza relaţiilor din familiile aflate post-divorţ, după ce, aparent, „totul a fost spus şi făcut”. „Toată lumea din familia noastră” este, practic, dezvoltarea scurtmetrajului „Alexandra”, din 2007 şi tot cu Pavlu ca protagonist, care ne oferea o „felie” mai mică din viaţa unei astfel de familii dezarticulate. Dacă de obicei expandările de genul acesta nu funcţionează (pe principiul „less is more”, „mai puţin înseamnă mai mult”), de data aceasta avem de-a face cu o fericită încălcare a regulii. Titlul este ironic, pentru că, de fapt, nu există nicio familie reală.

Hey Jude

Radu Jude s-a afirmat cu scurtmetrajul „Lampa cu căciulă” (2007), una dintre cele mai strălucitoare „bijuterii” ale noului val (cel mai premiat scurtmetraj românesc din toate timpurile). Exista riscul ca Jude să fie unul dintre acei cineaşti despre care se spune că, orice şi oricât de bine ar face, nu-şi pot depăşi în calitate debutul. Iată că nu este cazul, traiectoria cineastului fiind una ascendentă (să nu uităm nici o altă operă atipică, mediumetrajul „Film pentru prieteni”, cu Gabriel Spahiu, care ar merita o difuzare şi receptare mai largă).

Spre deosebire de un Constantin Popescu jr. în „Principii de viaţă”, care ratează filmul construindu-l pe (aşteptarea unui) climax şi riscând astfel să plictisească, Jude a înţeles că este mai bine să nu-i pună filmului (şi personajului său principal) nicio frână şi să joace pe cartea excesului. Se va obiecta că este vorba de o exagerare, dar ea este asumată şi face ca filmul să se urmărească „cu sufletul la gură” (ba chiar ţi-ai dori, câteodată, ca lucrurile să fie duse şi mai departe). Primele minute ale filmului (etapa „Stela şi Arşinel”, când personajul ne este pus în relaţie şi cu părinţii săi) trec mai greu şi poţi crede că este iar vorba de un semn al oboselii stilistice a „noului val”.

O dată ce Marius ajunge însă în apartamentul Otiliei, lucrurile se schimbă şi filmul îşi capătă un ritm drăcesc. Spre deosebire de alte filme ale congenerilor lui Jude, pe acesta îl simţi, cum se spune, „în stomac”, chiar dacă, personal, nu ai legătură cu subiectul. Dacă „Marţi, după Crăciun”, filmul lui Radu Muntean, nu era chiar un „Coşmar înainte de Crăciun”, filmul lui Radu Jude, da, este un fel de „coşmar înaintea vacanţei de vară”. Operatorul Andrei Butică nu lasă camera din mână şi bine face, pentru că procedeul, pe deplin justificat, sporeşte teribil tensiunea, oricum aflată la cote înalte.
 

Galerie de tâmpiţi

Ca şi Velicanu, interpretat de Vlad Ivanov în „Principii de viaţă” (regia Constantin Popescu jr.), sau chiar şi Alex, personajul lui Bogdan Dumitrache din recentul film al lui Adrian Sitaru („Din dragoste cu cele mai bune intenţii”), Marius Vizurescu, personajul principal al filmului (scris de Jude împreună cu romanciera Corina Sabău), este unul dintre acele caractere care, vrând să facă binele, provoacă de fapt răul (pe dos faţă de Mefistofelele lui Goethe).

Vizurescu nu-şi dă seama de dezastrul pe care-l provoacă pentru că toată gândirea lui este formată din clişee, inclusiv cel al tatălui iubitor şi responsabil. Ca şi Velicanu – un alt „tată de familie” cu răspunderi „imense” (la rândul său divorţat şi cu copilul într-o familie străină) –, Vizurescu este, de fapt, un tâmpit, incapabil să-şi dea seama de consecinţele faptelor (şi vorbelor) sale asupra celor din jur.

Pentru orice situaţie, personajul lui Pavlu are clişeul pregătit, fie că el vine din literatură, muzică sau adânca „înţelepciune” tradiţională (de aceea i se şi răspunde, în ultima replică a filmului, cu un clişeu, de fapt un citat inexact). În mai mare măsură decât Velicanu sau decât Ciocăzanu (Dragoş Bucur în „Boogie”), Vizurescu este produsul cumplitei ignoranţe a anilor ’90, „anii tinereţii noastre” (mai are încă tatuaje şi tricouri cu Guevara etc.), şi al aşa-zisei economii „pe plus” din anii 2000. Replicile tensionate dintre cei doi ex-soţi arată clar problemele de ordin social cu care s-au confruntat şi care stau la originea lipsei de comunicare dintre ei.

Articol apărut pe platforma adevarul.ro