Trăim Învierea prin orgii dionisiace

Mihăilescu îşi exprimă amărăciunea că acum trăim într-o lume pe dos, cu toate legile morale suspendate şi anulate. Sărbătorim Paştele precum păgânii în lumea antică şi precreştină. Isteria Învierii constă în zilele noastre numai în umplerea frigiderului cu mâncare, în desfătări gastronomice născute din sângele mieilor, în împărţirea de cadouri kitch-oase cu iepuraşi. Nu mai ştim ce înseamnă Împărtăşania, limpezirea şi  adevărata lumină. Am pierdut de mult măsura, desfătându-ne într-o jubilaţie a cărnii şi uitând de bucuria nevăzută, dar totală a inimii pe care numai jertfa din iubire o poate aduce.

Ce miros avea Paştele în copilărie?

 Cea mai acută senzaţie e de curăţenie, prospeţime, înnoire. Totul se pregătea cu câteva săptămâni înainte, pe fondul primăverii, al vitalităţii explozive din natură, din casă, din suflete. Era o fervoare nebunească, de n-ar fi fost aromitoare. De la văruitul copacilor din dosul casei până la lucruşoarele noi pe care-şi permitea să mi le dăruiască maică-mea (un spielhosen, o pereche de ciorapi sau de tenişi, o cămaşă, tradiţională, pentru noi, cutie de bomboane „Vinga”, plus iepurele de ciocolată), trecând prin curăţenia generală din casă, bătutul covoarelor, frământarea aluatului pentru cozonaci, ouăle înroşite, coada la sifoane, interminabila spălare de verdeţuri (ştevie, urzici, ridichi, ceapă şi usturoiul pentru stufat), fuga după miel în Piaţa Progresul (fostă Donescu) de pe Şoseaua Giurgiului, îmbăierea obligatorie a întregii familii, invazia mirosului de liliac ş.a.m.d. – totul era teribil de reavăn, luminos, intens olfactiv. Ce mai, ca o Înviere, dacă mi se îngăduie comparaţia!

Care este cea mai veche amintire pe care o păstraţi zilelor de Paşti?

Doamne, o să râdeţi, dar parcă simt durerea şi-acum. Cea mai veche amintire pascală este o durere orbitoare-n creştet, urmată numaidecât de un cucui cât nuca. Ştiţi de unde? De la masa din bisericuţa de pe Str. Ostrovului, la doi paşi de Ferentari. Treceam pe sub masă la Denii, cred că aveam cinci-şase ani şi la ieşire, am dat cu capul de un colţar de lemn aşa de tare, încât mi s-a făcut literalmente negru înaintea ochilor. Pesemne îngerul păzitor va fi plănuit anume să mă atingă, să mă smerească oleacă, deşi eram un buflei cât se poate de cuminte, neavând de spus la spovedanie altceva decât că am furat două gogoşi, am ascuns o ciocolată, ori am minţit-o pe bunică-mea că-i inventar la Alimentara, ca să nu mă trimită după zahăr.

Ce obiceiuri se păstrau în post, în ajun şi în noaptea de Înviere? Se ţineau toate cele trei zile ca sărbătoare? Ce simbolizau ouăle roşii, pe atunci, pentru dvs. ?

Sper să nu vă dezamăgesc, dar – spre imensul meu regret – nu am fost educat anume întru disciplina religioasă. Regret enorm, vă spun, şi am o duioasă invidie pentru oamenii care merg duminica la slujbă, postesc, se ţin aproape de ritual, respectă cutumele. Eu ţin, sincer şi cu tot respectul, la instituţia bisericească, dar continui să mă ţin departe de rigorile ei, convins că biserica este în sufletul omului, credinţa este însuşi ethosul, mersul lui prin lume, iar Dumnezeu este (şi poate fi slujit) pretutindeni. Am mers an de an la Înviere până spre adolescenţă, după care a trebuit să treacă un sfert de veac de neparticipare şi să vină Paştele lui 1990 pentru ca să regăsim fervoarea dumnezeiască din copilărie. Din păcate, nu am avut o educaţie religioasă sistematică, am trăit într-un  mediu îmbibat de vicii, sărăcie, violenţă şi păgânătate. Poate chiar din pricina asta am sărit aşa de înfocat, la 18 ani, în lumea ortodoxiei lui Ioan Alexandru şi-a prietenului său, părintele Ioanichie Bălan, ca şi a părintelui Sofian Boghiu de la Antim, iar acum trăiesc aproape exclusiv spiritual sărbătoarea, şi aproape deloc în exterior, în desfăşurările ei (pseudo)ceremoniale.

Cum aţi perceput Paştele în comunism ?

Ca mai toate sărbătorile, era întotdeauna ceva conspirativ în pregătirile, gesturile şi cuvintele noastre. Era o solidarizare – cum să-i zic ? – aproape catacombară, parcă eram primii creştini în plină ostracizare. De bună seamă că, aşa cum sentimentul primejdiei, conştiinţa riscului şi existenţa copleşitoare a duşmanului exterminator potenţează într-un fel paroxistic trăirea sărbătorii, indiferent de natura acesteia, la fel şi pentru noi, orice comuniune se consumă cu înzecită febrilitate. O slujbă nocturnă, în luna mai 1976, în comuna Dumitrana, alături de Ioan Alexandru şi micuţul său Ioachim, împreună cu părintele Dumitraşcu, când l-am auzit pe Alexandru vorbind de unul singur (nu ştia că-l auzim) cu boabele de struguri, căpăta o aură cu neputinţă de povestit acuma. Sau un drum de Paşte, tot pe atunci, la mănăstirea Dragomirna, unde am o fotografie în care privesc adânc în ochi un miel... Era o sfârşire deplină, o senzaţie fără seamăn, de-o duioşie şi-o plinătate a simţirii cum nu aveam să mai simt decât în ziua-n care mi-a fost pusă-n palme fiică-mea, când avea doar două săptămâni...

Căutaţi acea fotografie? Nu plec de aici fără ea!

Cu mare drag... Am auzit că mielul, oaia, este singura fiinţă din lume complet lipsită de apărare...

Aţi petrecut vreodată noaptea de Înviere la Ierusalim ?

Nu, dar îmi doresc cu ardoare să merg măcar o dată la Athos !

Ce-a mai rămas din Înviere, între tradiţii necreştine, populare şi cele ritualice ortodoxe ?

Pentru mine, ca senzaţie de linişte sufletească şi purificare a fiinţei, anul era ca o boltă între limpezirea de Paşti şi împlinirea de Crăciun. Primăvara mă curăţa, mă lumina, intram parcă într-o stare de levitaţie, mă goleam de mine. Iarna, dimpotrivă, Crăciunul cădea în falduri, precum zăpezile, atunci totul era sub semnul umplerii, al ocrotirii, mă simţeam împodobit, greu şi pufos ca bradul. Ce mă întristează înfiorător acum este isteria cumplită cu care mai cu seamă bucureştenii au ajuns să trăiască sărbătorile. Furia sălbatică, nesaţiul animalic, transformarea prilejului de împăcare şi bucurie duhovnicească într-un şir de mondenităţi automate şi chiolhanuri degradante, bolnave de egoism, mercantilism, sfidare a bunei cuviinţe, într-o sinucigaşă absenţă a Rânduielii.

Noi sărbătorim Paştele şi Crăciunul precum demonia carnavalescă a dionisiilior şi bachanalelor din lumea antică, păgână, precreştină. Ca o lume pe dos, cu toate legile morale suspendate şi anulate, o lume guvernată de pântece, nu de inimă, de bani, mărfuri, mâncare şi cadouri, nu de împărtăşanie, limpezire şi odihnă mentală. Am pierdut demult măsura între jubilaţia cărnii, fervorile epidermice şi bucuria (nevăzută, dar totală) a inimii.

Se mai simte fiorul mistic în înghesuiala, călcatul pe picioare, bârfitul, certurile sau chiar înjurăturile din timpul slujbei?

Mai adăugaţi şi hârjonelile erotice dintre tineri, îmbulzeala cotropitoare, mirosurile infernale, agresiunea latentă a masei „zoologice”, slujba rostită adeseori ininteligibil – şi riscăm un tablou de coşmar. Hai, totuşi, să nu dramatizăm excesiv şi să spunem că, la mânăstiri, lucrurile stau mult altfel decât în cutare biserică de cartier, că tot mai  mulţi tineri ştiu ce va să zică miezul metafizic al sărbătorii, că urâciunea mediului, pustiul sufletesc şi nevoia de Dumnezeu, de har şi bunătate, apropie tot mai multă lume de dimensiunea spirituală a existenţei.

Credeţi în convertirea prin literatură ? Care sunt cele mai spectaculoase cazuri de scriitori întorşi la credinţă?

Nu avem vreme acum să săpăm în bibliotecă. Fie şi dacă luăm primul nume care-mi vine în mine, N. Steinhardt, devenit monahul Nicolae de la Rohia, deschidem o perspectivă de dialog practic infinită. Dar am avut un caz de convertire pe cale deopotrivă emoţională, spirituală şi livrescă, un caz cât se poate de apropiat. Chiar pe naşul nostru de căsătorie, profesorul Savin Bratu. În 1975, când eram în anul trei de facultate, l-am rugat să ne fie naş, neştiind că este evreu. „Mai lăsaţi-mă un an”, ne-a rugat el. Atunci nu am ştiut de ce. Era exact anul convertirii sale la ortodoxie. În casa lui (unde avea să moară, din nefericire, împreună cu soţia la cutremurul din martie 1977) aveam să-l întâlnim pe Leonida Plămădeală şi să înţelegem ce forţă de captare şi odihnă duhovnicească poate avea ortodoxia atunci când întâlneşte fiinţe de-o atare complexitate, căci Savin Bratu a fost într-adevăr o persoană labirintică.

Citiţi literatură religioasă? Poţi să trăieşti într-o dimnesiune a literaturii dincolo cuvintele duhovnicului?

Totul depinde de la caz la caz. Ideal ar fi să ai parte de-o împletire, de-o complementaritate între forţa, înţelegerea şi căldura duhovnicului, pe de-o parte, şi afluxul livresc, revelaţiile de lectură, de cealaltă. Altminteri, ori ai norocul să găseşti un confesor bine pliat pe aşteptările păcătosului care eşti, ori ai seminorocul să-ţi vindeci ispitele căpătând înţelepciune de bibliotecă. Eu, din păcate, am avut parte doar de a doua situaţie. Zic „din păcate” fiindcă, orice am spune, contactul cu viul grai şi persoana duhovnicului rămâne totuşi decisiv, oricât de serioasă ţi-ar fi bibliografia şi oricât de intense ţi-ar fi trăirile. Eu, în adolescenţă, eram pasionat după tot ce ţine de demonie. Vedeam răul, consumarea pătimaşă a ispitirilor ca pe o trambulină, ca pe condiţia esenţială pentru saltul, direct proporţional, către bine şi către pacea lăuntrică.

În studenţie, când zgomotul biologic mi s-a mai domolit, am prins gustul literaturii sapienţiale, cu Filocalii, Paterice, sufism, isihasm, Pascal, Augustin, eram, fascinat de rugăciunea inimii, sigur, totul la modul absolut amatoristic. În timp, credinţa, religiozitatea, mi s-au vărsat, alchimic, în minte exclusiv la modul poematic. Un rând din Shakespeare sau Dante, o pagină din Dostoievski sau Tolstoi, vreo Litanie argheziană („sufletul mi-e plin de o bogată tristeţe”), cutare sentinţă din Hölderlin, analizată de Heidegger, ca să nu mai spun de San Juan de la Cruz, mă hrănesc uneori mai mult decât o lectură din Iov, din Psalmi sau Ecleziast.

Care rămâne cea mai frumoasă rugăciune pentru dvs.?

În afara Crezului şi-a multor rugăciuni din Pateric, ce-mi răsună întotdeauna în minte când mă simt „singur şi pieziş” (vorba lui Arghezi) este Rugăciunea lui Eminescu.

Ce gânduri le transmiteţi cititorilor de Înviere ?

Chiar câteva dintre versurile Rugăciunii eminesciene : „...Îngenunchem rugându-te/  Înalţă-ne, ne mântuie/  Din valul ce ne bântuie./  Fii scut de întărire/  şi zid de mântuire (...) Noi, ce din mila Sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor./ Din neguri te arată,/  Lumină dulce, clară,/  O, maică preacurată/  şi pururea fecioară,/ Marie!”

                                                                                  30 de interviuri eveniment, 
Editura Tritonic,  București, 2008